Exeunt Omnes

Am avut recent plăcerea de a asista la una dintre punerile în scenă din cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului de Teatru pentru Deţinuţi EXIT, din cadrul Festivalului MultiArt. Piesa a fost o adaptare a operei Richard al III-lea şi a constituit o supriză neaşteptat de plăcută. Trebuie să recunosc, înainte de toate, că am păşit în sală fără prea mari aşteptări, în contextul în care asistam conştient la o acţiune cu tentă socială şi, prin urmare, manifestările aveau mai degrabă un substrat social decât unul realmente artistic.

Şi totuşi, urmărind piesa da capo al fine am rămas oarecum uluit de calitatea punerii in scenă, de posibilităţile şi potenţialul afişat de câţiva dintre cei aleşi să insufle viaţă nouă unei opere dramatice clasice. Într-un mariaj cât se poate de fresh al modernului cu medievalul, presărat cu elemente de un comic mai mult sau mai puţin subtil, piesa s-a desfăşurat în faţa ochilor mei menţinându-mi interesul viu pe tot parcursul acesteia.

Elementul care mi-a captat atenţia cel mai mult a fost prestaţia personajului central care pur şi simplu m-a uimit în calitatea mea de simplu privitor. Richard a coborât în mijlocul nostru şi ne-a insuflat dintr-o privire şi un gest toată ambiţia sa de parvenire, toată perversitatea cu care şi-a plănuit intrigile pe cursul drumului său de accedere la tron. Cu o dicţie şi o mimică dincolo de orice aşteptare impusă de natura festivalului şi de sorgintea actorilor, personajul a reuşit să se impună, să devină sufletul spectacolului. Bineînţeles, nu puteau să lipsească aerul românesc din atmosfera punerii în scenă. Acesta a fost inspirat realizat prin introducerea lăutarului acompaniat la clarinet care a impregnat o notă comico-manelistică solemnităţii cerute de scena înmormântării. Un binevenit element de comic relief printre multe altele care a autohtonizat piesa, aducând lorzii şi ducii mai aproape de realitatea identităţii noastre naţionale. Finalul piesei a constituit un exerciţiu postmodern de ilustrare a bătăliei de la Bosworth Field şi a sfârşitului lui Richard la mâna lui Richmond printr-un psihedelic de banal joc de Rock, Paper, Scissors.

Bănuiesc că, într-un fel, cel puţin prin această piesă, festivalul şi-a dovedit şi subtextul social pe care încearcă să-l inducă, anume acela că nimeni nu este dincolo de reabilitare, că ar trebui să conştientizăm şi să luăm măsuri pentru reintegrarea în societate a celor care la un moment dat s-au distanţat de normele acesteia. Prin această manifestare artistică s-a demonstrat că şi dincolo de porţi ferecate poate exista potenţial, poate exista talent, că acesta nu ţine cont de fundal şi că trebuie încurajat, trebuie lăsat să se manifeste. Şi s-a văzut efortul, s-au cunoscut roadele. Pe figurile participanţilor în actul teatral s-au putut citi dedicaţia, entuziasmul cu care au luat parte la acesta, bucuria de a mai gusta, chiar şi pentru câteva ore, din fructul interzis al libertăţii, al interacţiunii cu lumea de dincolo de gratii şi sârmă ghimpată şi de a face un nou pas către o nouă viaţă.

Munca acestor oameni şi actul lor social este cu atât mai valoros cu cât această piesă chiar reuşeşte să scoată în evidenţă existenţa acestui potenţial acolo unde omul ignorant nu şi l-ar putea imagina niciodată din cauza stereotipurilor şi preconcepţiilor impuse de aceeaşi societate care trebuie să realizeze că un om privat de libertate şi închis într-o celulă nu se va întoarce în lume cu lecţia învăţată, ci, mai degrabă, mai înverşunat pe societatea care l-a ostracizat între patru pereţi.

Be First to Comment

Leave a Reply