Oameni care mi-au schimbat viaţa (IV)

Gând la gând

Liniştea care se lasă se umple de atâta înţeles atunci când privirile noastre se întâlnesc. Fie că suntem aşezaţi pe două fotolii gemene privind atent la seriale tâmpite, fie că stăm tolăniţi în pat privind la un film serios piperat cu comentarii nesolicitate din partea mea, fie că stăm şi ascultăm melodii penale din tinereţile noastre tumultoase sau pur şi simplu că stăm şi vorbim despre ceea ce ne doare, m-am obişnuit atât de tare să o am lângă mine, să fie o parte din viaţa mea.

Irosind ore întregi cu activităţi triviale, cu făcut mâncare, zilele au trecut uneori pe lângă noi pe nesimţite. Stăteam şi o priveam şi realizăm că ne ştim de atâţia ani, că îi cunosc fiecare pas al existenţei, că ştie totul despre mine, tot ce fac, tot ce simt, toate prin câte am trecut. Îi priveam figura atât de familiară, atitudinea relaxată şi dezinvoltă în preajma mea şi zâmbetul larg şi fermecător care uneori ascunde atât de multe pe care atât de puţini ştiu să le citească. Stăteam şi renumăram anii în gând şi încă nu îmi venea să cred că această legătură există, că am crescut împreună, unul alături de celălalt susţinându-ne la fiecare pas, mereu alături, de atât de puţine ori cu adevărat departe.

Gând la gând am ajuns să ne cunoaştem, să ne înţelegem reacţiile unul celuilalt, să fim capabili a încerca măcar să ne ghidăm reciproc prin meandrele vieţii. În fond, totul pare mult mai uşor atunci când ştii că în orice hău te-ai afla ai după cine să strigi şi are cine să vină să îţi dea o mână de ajutor sau măcar să stea pe margine să îţi vorbească, să alunge singurătatea întunericului. Şi nu ştiu cum aş putea să îmi exprim în cuvinte recunoştinţa pentru asta, pentru că este dincolo de puterea umană a da formă cuvintelor potrivite pentru acest sentiment.

Ireal a fost parcă şi acel punct în care totul a fost la un pas de a se ruina, trilogia erorii transpusă în fapte, o palmă dură şi o lecţie de viaţă. Şi totuşi, am răzbit pentru că ce aveam şi ce avem se ridică dincolo de intemperiile minore ale vieţii. Poate dacă totul s-ar fi petrecut altfel, acum totul ar fi fost diferit, poate dacă acel cutremur care a zguduit fundaţiile a ceea ce am clădit nu ar fi avut loc, nu am fi ştiut ce şi unde să cimentăm, să întărim, să consolidăm.

Acum şi aici îmi dau seamă că ea nu doar mi-a schimbat viaţa, mi-a ghidat-o, mi-a susţinut-o, mi-a făcut-o mai frumoasă. Nu ştiu cine aş fi fost sau cum aş fi fost fără ea, nu ştiu cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi avut pilonul prezenţei ei să îmi susţină cupola de nebunii, dar ştiu un singur lucru: îi mulţumesc că a fost şi că este în continuare aici, unde este nevoie de ea.

Be First to Comment

Leave a Reply