Cine sunt eu?

Un glas mă cheamă în acest al 12-lea ceas, sub taina nopţii feerice să mă despoi iar de tot ceea pretind a fi şi a îmi dezvălui adevăratul Eu, acest om, acest amalgam multipolar de simţiri, trăiri, ataşamente, bucurii, regrete, lacrimi şi râsete. Dincolo de măştile mele zilnice, de omul plin de energie, mereu vesel şi optimist, simt că sunt acest om care a învăţat atât de multe şi totuşi nu a renunţat niciun moment la impulsul de a visa, de a se lăsa pradă viiturilor naturale pe care le numim destin, nu am lăsat niciodată în urmă dorinţa de a încerca, de a da o şansă oricui.

Sunt propria-mi stea polară, propriul luceafăr, am vrut să cred mereu că nordul este acolo unde mi-l stabilesc eu, că direcţia mi-o ghidez după propriile coordonate, că drumul meu prin viaţă este o alegere care îmi aparţine, iar de-a lungul timpului am ales să iubesc, am ales să sper, am ales să urăsc, am ales să mă răzbun, să recompensez, să fiu recunoscător. Am ales de-a lungul timpului să văd în orice om o comoară, în orice experienţă o lecţie, în orice eşec un impuls de autodepăşire, în orice succes un imbold fericit de a continua pe acelaşi drum. Şi deşi m-am abătut de multe ori, am priceput că oamenii ni-i alegem pentru a învăţa de la ei, uneori pentru a ne însoţi pe acest drum sau pentru a ne aduce înapoi pe calea cea dreaptă către perspectivele pe care ni le-am setat. Au fost oameni pe care i-am iubit, oameni pe care i-am urât, oameni la care încă ţin şi pe care încă mi-i păstrez aproape, oameni care mi-au adus bucurii, oameni care m-au dezamăgit şi mulţi oameni pe care la rândul meu i-am dezamăgit.

Şi, totuşi, deşi pot număra pe deget lecţiile pe care le-am învăţat, deşi îmi pot atribui epitete care să mă descrie, recunosc cu mâna pe inimă că nu mă pot defini. Încă nu îmi pot crea o imagine realistă a tuturor iţelor care se întretaie, se leagă şi dau naştere unui tot atât de complex şi totuşi atât de simplu privind în ansamblu. Şi chiar dacă aş întreba pe oricine altcineva, nu ar fi în stare să îmi descrie decât o frântură neînsemnată din totul fiinţei mele. Poate este mai bine aşa, poate că prea multă cunoaştere este menită să conducă spre autodistrugere şi mai mult ca sigur că dincolo de un anumit prag al cunoaşterii există doar moartea, doar eventraţia noastră prin pânza fină a timpului fizic către acel timp mitic, ascuns, nemărginit şi imposibil de conceput.

Dragostea – obiect al idealului nostru, lecţie de viaţă, fenomen circular, sinusoidă peste abscisa perversă a suferinţei, baleiaj continuu între stări contradictorii… Aceasta mi-a fost aspiraţie continuă, bază experimentală, motor de cunoaştere şi căutare. Mereu plin de speranţe, mereu în căutarea frenetică ce ne caracterizează pe fiecare în parte ca om după acea jumătate pierdută în lume a androginului primordial, un concept atât de abstract şi de fad, dar de care ne agăţăm de fiecare dată pentru a ne da puterea de a continua. Şi m-am agăţat de atâtea ori şi am baleiat de fiecare parte a abscisei încât am dat naştere unor cuvinte potrivite pentru a descărca povara pendulării.

Istoria unui vis în cuvinte, conceput din decepţie, crescând ca o parte din mine, odată cu mine, un exerciţiu greu de autoanaliză aproape constantă, în 4 ani de zile. Stau şi recitesc, recapitulez, îmi amintesc, retrăiesc şi realizez că în spatele fiecărei fraze se află o parte din mine: o parte din ce am fost, din ce am devenit, o parte din ce mi-am dorit să fiu, să reprezint. Realizez că o mare parte din ce am învăţat se regăseşte aici, fiecare etapă parcursă, fiecare iubire, fiecare speranţă, fiecare decepţie. Cine sunt eu? Nimeni… Doar un alt călător pe autostrada cu un singur sens al vieţii.

Be First to Comment

Leave a Reply