Și totuși se învârte… Limba ceasului rotindu-se nerăbdătoare să ajungă iar de unde a plecat și să o ia de la capăt, omul ce așteaptă nerăbdător trenul destinului rotindu-și privirea nedumerită către împrejurimile atât de cunoscute, autostrada vieții ce pornește si se termină în același loc, dar de fiecare dată pasagerii-s alții… Toate se înscriu în circularitatea universală ce pare a ne guverna existențele efemere și neînsemnate.
Category: <span>Groapa imundă</span>
Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe același drum, mereu privind aceleași împrejurări, se târăște și se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existențe întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creație umană cu un țel clar definit și orizonturi limitate se târăște ca un vierme străbătând aceleași crestături ale aceleiași seculare scoarțe de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veșnic incapabil de a-și depăși condiția, veșnic împovărat de aceeași frustrare a limitării impuse de natura existenței sale microcosmice. Întinzându-și captatoarele precum brațele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, pășind cu roți ruginite pe aceleași șine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, pornește la drumul unei noi zile tramvaiul…
Un film celebru spunea odată că viața este precum o cutie cu bomboane de ciocolată… Niciodată nu știi ce vei nimeri. Dar vremea cutiilor cu bomboane-surpriză a apus demult. Stii foarte bine că dacă ai cumpărat cutia cu bomboane amărui, doar de acelea vei avea parte… Ocazional cu mici pauze dulci, probabil erori la calcule și gramaje.
Aud un clinchet depărtat, ca târâtul obosit al unor lanțuri grele și masive pe o podea rece de beton. E Timpul care își urmează calea prin coridorul drept și strâmt al tenebrelor istoriei. Este palid de atâta mers, ca o fantomă, o umbră fadă a unui om ce a fost. Nu știe a se opri pentru că nu are pentru cine, nu știe să privească înapoi pentru că nu are loc a-și înturna privirea, nu știe a păși cu spatele deoarece în urma lui fiecare ușă se închide cu un zdrăngănit metalic și asurzitor. Și nu-i rămâne decât a merge înainte, cătând cu mari speranțe către acea luminiță de la capăt care se tot îndepărtează parcă sfidându-l în cea mai grosolană manieră.
Mă opresc în fața unei mese în formă de semicerc, verde și frumos ornată cu linii și marcaje. Dau “Bună ziua!” discret și mă așez. În fața mea, dealerul cu privirea rece, impasibilă și inexpresivă, dar cu un ușor zâmbet amabil. Freacă nerăbdător cu degetele pachetul de cărți parcă m-ar sili să îi dau drumul mai repede. Arunc două jetoane în joc și-i spun sec să demareze. Amestecă nervos pachetul și trage o carte. Mi-o așterne în față, frumos aliniată la marcajul ei.
Om suflet. Suflet om. Om și suflet. Suflet de om. Rațiune și simțire. Trup și pasiune. Înșiruire nonsensică de termeni. Și iată că am inventat un nou cuvânt, lucrând în afara DEX-ului pentru a-mi exprima ideile. Ce este sufletul și ce ne face oameni? O întrebare atât de puerilă aruncată într-un vad de nesfârșit nonsens. Prin termenul de om ne autocaracterizăm ca specie de ființă vie, neinclusă în Atlasul Zoologic – de asemenea plăsmuire proprie a spiritului nostru intruziv pe care plastic îl denumim “sete de cunoaștere” – și în care nu ne dorim a fi încadrați în regnul din care inevitabil facem parte ca și lege fundamentală a naturii, deoarece ne considerăm superiori.
Privesc în jurul meu la blocuri galbene de vreme și de praf, la căsuțe ce zac în paragină, la străzi înguste pe care mașinile circulă pe linia de tramvai, la Grădina Cișmigiu doldora de iarbă verde, de strigăte și râsete de copii, de liniștea pasului molcom al pensionarilor, de mireasma trandafirie și calmul îndrăgostiților adăpostiți la umbra bustului lui Creangă, pe o bancă de lemn mucegăit de ploi și ars de soare. Privesc în jurul meu și-n fiecare colț văd umbre de copii ce nu mai sunt, văd prietenii legate, strângeri de mână ce s-au risipit în vadurile istoriei. Sunt atâția oameni în jurul meu, dar nu pot să umple golul pe care eu îl văd când îmi aduc aminte de micile bucurii trecătoare ale vieții de copil.
Seara se lasă pe nesimțite. Mă găsesc umblând din nou pe străzi atât de bătătorite de mii de tălpi grăbite și totuși atât de pustii sub calmul întunericului. Privesc în jurul meu la luminile palide ale stâlpilor de ilminare, înlemniți într-o calmă stare de veghe. Câte un biciclist se perindă pe lângă mine, câte o bătrânică grăbită să ajungă la căldura casei după o zi de admirat priveliștea atât de monotonă și totuși atât de împăciuitoare a parcului preferat. Mă uit în dreapta mea și te zăresc. Lângă mine ești tu și mergem agale, cu pași rari, privim în jur, ne privim unul pe celălalt.
Drumul este lung și fără destinație. Priviri se întâlnesc și se despart în fracțiuni de secundă. Unele insistă să zăbovească prelung, într-o holbare odioasă, altele se furișează subtil pe sub haine, pe sub piele, către suflet. Merg pe stradă. Am lăsat metroul în urmă să-și ducă mai departe și să-și înmulțească povara spirituală de care nici nu este conștient.
Războiul de țesut șade uitat într-o cameră de țară. Acoperit cu un cearșaf alb-gălbui, testament al unor vremuri mai bune, stă erect și neînsuflețit ca o amintire a zilelor cu soare când bunica, strângându-și cu un batic moale la spate pletele bălaie de fată tânără se așeza hotărâtă pe tămburelul ce acum zace în beci fără un picior și cu mâinile-i bătătorite prin bulgări jilavi de pământ atingea fiecare fir ce trecea prin fața-i. Împletea o poveste ce-avea să nu moară niciodată, o poveste a firelor ce curg în șiruri paralele, dar prin care se țes timid imagini și motive. Firele ce niciodată nu se ating, dar care sunt legate și interconectate de bumbacuri fine ce se îmbină în idealuri și scopuri comune, precum destinele atâtor oameni evoluează, se petrec, călătoresc dinspre trecut, prin prezent către viitor într-un ciclu nesfârșit.
Simt cum acoperișul nopții mă învăluie. Mă simt ascuns și singur într-o mare de întuneric. Mă simt rece, simt cum fiecare centimetru al trupului meu tremură. Caut cu privirea o cale de ieșire, dar nu pot decât să bâjbâi după ceva… Ceva a cărui formă, aură și culoare nu le cunosc. Ceva care simt că ar trebui să fie acolo dar nu pot să îmi dau seama cum ar trebui să arate. Simt că mă depărtez ușor de tot ceea ce mi-era drag, simt răceala celorlalți, falsitatea companiei lor reflectată în priviri terne, în sclipiri înfundate de obidă. Cumva simt că ar trebui să mă ridic la un alt nivel, să îmi depășesc condiția de acum. Să pot să fiu un om normal, să pot readuce în ochii lor bucuria de a mă vedea în preajma lor.