Rapid au trecut anii… Suntem oameni mari acum, am lăsat în urmă ce au fost anii studenției, bucuria dimineților petrecute la cafea în Jeg, grăbiți să nu ratăm examenul, sandvișurile calde pe care le primeam când dormeam în cămin prefăcându-mă că învăț pentru încă un examen… Încă o dimineață în care primul lucru pe care îl auzeam era tonul acela de alarmă pe care încă îl urăsc.
Tag: <span>prietenie</span>
Mai ții minte când eram tineri prinși în reveria adolescentină a vieții de liceu? Mai ții minte toate planurile pe care le aveam, toate idealurile spre care speram, toate greșelile pe care ni le-am iertat și toate berile pe care le-am împărțit? În hruba întunecată cu sobă pe lemne, unde iarna doar paharul de vodka din față ne mai încălzea când flăcările uitau să mai ardă, râsetele noastre acopereau acordurile black metal ce răsunau din boxa de deasupra noastră.
Gând la gând
Liniștea care se lasă se umple de atâta înțeles atunci când privirile noastre se întâlnesc. Fie că suntem așezați pe două fotolii gemene privind atent la seriale tâmpite, fie că stăm tolăniți în pat privind la un film serios piperat cu comentarii nesolicitate din partea mea, fie că stăm și ascultăm melodii penale din tinerețile noastre tumultoase sau pur și simplu că stăm și vorbim despre ceea ce ne doare, m-am obișnuit atât de tare să o am lângă mine, să fie o parte din viața mea.
Trăiesc și retrăiesc. Îmi trasez linii unind puncte numerotate ca într-o carte cu jocuri de copii, căutând drumul cel mai scurt din punctul în care mă aflu până în următorul. Uneori mai și ocolesc, ca să mai trag de timp. Îmi place acest joc, nu mă grăbesc să termin desenul să văd ce se ascunde în spatelor punctelor aglomerate pe fila albă. Uneori mă întorc prin puncte mai vechi, mai mult din greșeală și totuși de obicei intenționat. Pentru că așa vreau eu. Pentru că vreau să mai revizitez acele momente importante când am atins câte un punct cu număr rotund, sau acele momente în care am unit din greșeală două puncte care nu erau consecutive. Mi-aș dori să pot șterge și să îndrept greșeala, să iasă la final un desen magnific, fără greșeli, dar din păcate m-am apucat să îl completez cu pixul.
Simt cum acoperișul nopții mă învăluie. Mă simt ascuns și singur într-o mare de întuneric. Mă simt rece, simt cum fiecare centimetru al trupului meu tremură. Caut cu privirea o cale de ieșire, dar nu pot decât să bâjbâi după ceva… Ceva a cărui formă, aură și culoare nu le cunosc. Ceva care simt că ar trebui să fie acolo dar nu pot să îmi dau seama cum ar trebui să arate. Simt că mă depărtez ușor de tot ceea ce mi-era drag, simt răceala celorlalți, falsitatea companiei lor reflectată în priviri terne, în sclipiri înfundate de obidă. Cumva simt că ar trebui să mă ridic la un alt nivel, să îmi depășesc condiția de acum. Să pot să fiu un om normal, să pot readuce în ochii lor bucuria de a mă vedea în preajma lor.
Stăm singuri într-o tavernă ruptă dintr-un vechi basm urban. Contemplăm sticla ce se înalță fără suflet înaintea noastră, iar prin întunecatul lichid dinăuntru începem să privim lung, parcă dincolo de timp. Într-o vreme a tinereții, unde alături de noi la aceeași masă stăteau înghesuiți alți zece oameni, zece prieteni, zece camarazi. Unde s-au dus aceia? De ce acum când privim în jur vedem aceeași bodegă neschimbată, dar cu totul alte fețe. La alte mese, alți zece camarazi își mărturisesc prietenia eternă la buza unei sticle de bere. Iar noi contemplăm fantomele trecutului din sticla fără viață.