Una dintre moștenirile comunismului a fost o imagine distorsionată a istoriei menită să ne hrănească spiritul naționalist și patriotismul de duminică prin povești eroice ale unei nații mici, dar mândre care a refuzat să plece capul și s-a pus de-a curmezișul avansului marilor imperii către Europa occidentală. O exagerare crasă, fără îndoială, ținută în picioare de o nevoie avidă de a ne simți mai importanți decât suntem ca și nație. Totuși, este uimitor cum în doar 25 de ani am reușit să ne săpăm groapa până la polul opus al spectrului mândriei naționale. Pentru că, deși aliotmanul nu s-a împiedicat de ciotul românesc și Ștefan cel Mare cu siguranță nu a fost tamponul de neclintit în fața falnicei armate otomane, refuz totuși să cred că realitatea istorică ne îndreptățește să ne adâncim atât de tare în glodul uitării și puținele realizări adevărate pe care le avem.
Category: <span>Opinii</span>
Știrea săptămânii a făcut să bubuie presa, rețelele sociale și inimile românilor: Dan Voiculescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu executare într-un dosar care se judecă de 6 ani și care a fost victima a nenumărate amânări în tot acest timp. Detaliile? Irelevante pentru acest articol și, într-adevăr, pentru mulți dintre cei care au urmărit filmul procesului de-a lungul vremii. De fapt, cred că majoritatea celor care acum se bucură sau protestează nu știu foarte bine ce a făcut varanul, dacă și de ce se face vinovat sau nu.
Îți rămân în minte clipe din viață când te-ai simțit fericit, inexplicabil de fericit, vezi tu, mai târziu. Mai târziu îți dai seama că acea clipă de fericire și liniște era pândită de necazuri mari, ce nu peste mult aveau să se declanșeze; totuși, păstrezi o amintire bună de- atunci.
Cărți mustind de nostalgia interbelică s-au scris multe, însă puține sunt capabile să captureze atmosfera acelei epoci fascinante așa cum reușește Dimineață pierdută a Gabrielei Adameșteanu. Am luat-o un pic reticent din raft, mai mult curios și fără așteptări înalte, fără a fi citit vreo recenzie sau părere în prealabil, iar până la final m-a prins în mrejele sale cu personaje puternic conturate, cu descrieri amănunțite și o atmosferă mustind de familiaritate.
Nu bătăliile și politicile fac oamenii să evolueze și să fie mai buni. Istoria e scrisă de învingători, iar lumea e trasată de niște copii care au fost prost învățați că dețin ceva. Dragostea schimbă lumea, prietene, doar ea. Cu fiecare invenție și mașinărie nouă. Cu fiecare poezie și gând de amor. Cu fiecare cântec și dans. Cu fiecare vers rostit în șoaptă. Asta facem noi, artiștii, definim și căutăm mereu să ajungem înăuntrul oamenilor și să scoatem din ei adevărul.
Am apucat curios din raft cartea Zaraza de Andrei Ruse. Pe de o parte aveam poftă de o legendă savuroasă a Bucureștilor de altă dată, pe de alta voiam să văd încă o interpretare a vieții simbolului acelor vremuri apuse, Cristian Vasile, regele tango-ului, al scenei interbelice și amorez proclamat a misterioasei Zaraza, iubirea pe care i-au atribuit-o nenumărate legende urbane care încă dăinuie acum, în secolul XXI.
Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.
În ultima săptămână am luat o gură de aer. M-am așezat la o masă pe plajă în Vama Veche, am tras adânc aer în piept și bere din doză și m-am apucat de citit. M-am așezat pe scaun în metrou sau m-am apucat cu o mână de o bară și m-am lăsat pradă unei discuții însuflețite. Pentru că asta este cartea Cimitirul a lui Adrian Teleșpan: o lungă discuție tête-à -tête cu un personaj urban atât de atipic și, totuși, atât de familiar. O lungă lecție de filozofie urbană și nu numai, îmbrăcată într-o glazură savuroasă, de un bun gust relativ, la fel ca berea pe care o mestecam între dinți în timp ce ceața învăluia plaja, iar vraja mă învăluia pe mine.
ATENÅ¢IE! ACEST ARTICOL CONÅ¢INE SPOILERE!
Moartea face viața să merite trăită. Asta își propune să ne învețe serialul Six Feet Under, probabil unul dintre cele mai bune și mai șocante seriale de dramă făcut vreodată. Stabilindu-și cadrul în sânul unei familii care deține o afacere de servicii funerare, filmul se concentrează pe evoluția personajelor, explorând o gamă foarte largă de situații, de aspecte sociale sau strict personale din viața unui om. Moartea este o stare de fapt ce plutește constant asupra personajelor (principale sau nu), își face simțită iminența de-a lungul serialului și devine o parte integrantă a vieții, niciodată în antiteză cu aceasta, ci mai degrabă complementând-o și dându-i valoare.
Familie… Pentru mulți dintre noi acest cuvânt are o încărcătură greu de estimat. Pentru mulți dintre noi este acel mediu în care am crescut, în care ne-am simțit mereu în siguranță, unde ne-am întors de fiecare dată când viața ne-a doborât din picioare, acolo unde legăturile sunt atât de puternice încât dau iluzia imuabilității. Familia este acel concept în care marea majoritate ancorează tot rostul existenței individului, pornit din sânul unei familii și căpătând datoria fondării uneia noi pe post de leagăn al copilăriei unei noi generații. Și, totuși, acest concept pare din ce în ce mai fad, iar Radu Jude ține să ne arate asta cu vârf și îndesat în a sa comedie neagră Toată lumea din familia noastră.
Rai și iad… Se spune că există o viață de apoi în care vom avea ocazia să gustăm din aceste două universuri diametral opuse în funcție de faptele pe care le comitem în această viață. Se spune că cei buni ajung în rai, iar cei răi ajung în iad, în acel loc fără de întoarcere, locul damnării eterne a sufletului supus unui efort interminabil de a suporta cele mai grele dintre încercări. Și, totuși, cineva mi-a spus astăzi că iadul este de fapt un produs al percepției noastre asupra lumii din jurul nostru, lucru pe care mi-l puteam închipui în condițiile în care conceptul de viață de apoi îmi este total străin, dar pe care nu cred că l-am conștientizat cândva mai clar decât în această seară.
Am avut recent plăcerea de a asista la una dintre punerile în scenă din cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului de Teatru pentru Deținuți EXIT, din cadrul Festivalului MultiArt. Piesa a fost o adaptare a operei Richard al III-lea și a constituit o supriză neașteptat de plăcută. Trebuie să recunosc, înainte de toate, că am pășit în sală fără prea mari așteptări, în contextul în care asistam conștient la o acțiune cu tentă socială și, prin urmare, manifestările aveau mai degrabă un substrat social decât unul realmente artistic.