Aud un clinchet depărtat, ca târâtul obosit al unor lanțuri grele și masive pe o podea rece de beton. E Timpul care își urmează calea prin coridorul drept și strâmt al tenebrelor istoriei. Este palid de atâta mers, ca o fantomă, o umbră fadă a unui om ce a fost. Nu știe a se opri pentru că nu are pentru cine, nu știe să privească înapoi pentru că nu are loc a-și înturna privirea, nu știe a păși cu spatele deoarece în urma lui fiecare ușă se închide cu un zdrăngănit metalic și asurzitor. Și nu-i rămâne decât a merge înainte, cătând cu mari speranțe către acea luminiță de la capăt care se tot îndepărtează parcă sfidându-l în cea mai grosolană manieră.
Mă opresc în fața unei mese în formă de semicerc, verde și frumos ornată cu linii și marcaje. Dau “Bună ziua!” discret și mă așez. În fața mea, dealerul cu privirea rece, impasibilă și inexpresivă, dar cu un ușor zâmbet amabil. Freacă nerăbdător cu degetele pachetul de cărți parcă m-ar sili să îi dau drumul mai repede. Arunc două jetoane în joc și-i spun sec să demareze. Amestecă nervos pachetul și trage o carte. Mi-o așterne în față, frumos aliniată la marcajul ei.