La final de drum

Cine sunt eu? Unde mă duc? Care este rostul meu? Sunt întrebări pe care ni le punem cu toții la un moment dat în viață. Și apoi la un alt moment în viață. Și tot așa. Unii eventual descoperă răspunsul la aceste întrebări, alții rămân să se întrebe toată viața, zbătându-se într-un gri perpetuu în care nu pot să găsească raza de lumină.

Așa am fost și eu, mai ales acum 11 ani când în plin puseu inspirațional de student nefericit la Politehnică m-am gândit că poate ar trebui să-mi caut drumul în altă parte. Și m-am gândit că pentru cineva ca mine, căruia îi place să lucreze cu oamenii și care avea cel puțin în tinerețe și o oarecare afinitate pentru științele naturii, medicina ar fi o potrivire perfectă. Așa că după un an de meditații (că, deh, la 22 de ani nu mai același având educațional ca la 18) intram prima oară pe poarta Facultății de Medicină din București ca să dau admiterea.

Half as long, twice as bright

După ce am intrat, am abordat noul drum cu un entuziasm ieșit din comun, supracompensând teribil anii de chin și oboseală din Politehnică. Mi-am făcut conexiuni, am fost sociabil și am cunoscut o groază de oameni fantastici alături de care am petrecut probabil cei mai memorabili 2 ani din viața mea. Acei ani de început în care, deși nu reușeam să mă adun să învăț chiar așa cum mi-aș fi dorit, descopeream mereu lucruri noi. Mirajul noului, însă, nu se poate substitui energiei împrumutate din care trăgeam rezerve. Așa că burnout-ul și epuizarea nu au întârziat să apară. Părea că descoperisem într-un final cine sunt și unde mă duc, dar viața voia să-mi dea o lecție.

Epuizat, mi-am lins rănile și mi-am asumat probabil cel mai mare eșec al vieții mele în acel moment. L-am îmbrățișat cu zile și nopți de depresie, lipsă de încredere în mine. Dar am găsit resurse pentru a continua și a mă pune la punct carieral. Certificări, joburi interesante și bine plătite, părea că într-un final îmi asumasem destinul. Dar era, într-adevăr, ceva real sau doar un substitut pentru un vis ratat?

Da capo

Cine sunt eu? Unde mă duc? Care e rostul meu? Și, mai ales, cine sunt eu dacă las aspirațiile ferecate cu cheia într-o boxă umedă împreună cu toate celelalte mărturii uitate ale trecutului meu? Întrebările și-au făcut iarăși apariția, iar acum aveam mai multe resurse de energie, o putere regăsită. Am întâlnit și Leviatanul care mi-a șoptit că viața este scurtă pentru regrete, oricât de surd ar striga acestea în urechile mele aproape adormite ținându-mă treaz. Așa că m-am adunat și am luat decizia de a mă întoarce.

Acum 5 ani intram iarăși ca pentru prima oară pe poarta Facultății de Medicină pentru a începe din nou de unde mă oprisem. Am găsit o groază de lucruri neschimbate, dar și multe provocări noi. Oameni noi, diferiți, fantastici în felul lor, dar pe care îi înțelegeam altfel, cu care relaționam altfel. Diferența de vârstă era mult mai evidentă. Cu toate acestea, conexiunile s-au format și nu s-au mai rupt. Entuziasmul nu mai era același din prima zi, dar acum energia era din plin. Pregătit de un drum lung, mi-am aranjat viața în jurul acestui nou scop vechi.

Fiecare sesiune, fiecare stagiu, fiecare examen, toate au trecut, moment cu moment și s-au transformat doar în clipe pe care le pot revedea și acum într-un time-lapse al minții. Bucuriile, emoțiile, eșecurile, depresiile, senzația aia pulsatilă în tâmple când încă mai înveți la ora 4 dimineața cu 4 ore înainte de examen, toate sunt acum sinapse pasagere, dar interconectate într-o proiecție corticală monumentală a efortului depus.

Al fine

Tocmai am terminat cu ultimul examen și încă nu îmi vine să cred. Am învățat atât de multe pe acest drum de 10 ani. Am învățat de la oamenii din jurul meu și am învățat și din experiențele mele, am descoperit ce înseamnă să fii drenat de energie până la epuizare, ce înseamnă să fii cu adevărat motivat, cum arată depresia adevărată, dar și frenezia extatică a descoperirii sinelui. După 10 ani am descoperit cine sunt eu. Am descoperit că drumul acesta este cel care era potrivit pentru mine încă de la început, dar că timing-ul nu a fost cel mai bun.

Între timp, nu pot decât să mă bucur de această victorie insignifiantă la nivel universal, dar care înseamnă totul pentru mine pentru că, în fond, pentru ea am depus pasiune, timp, energie, bani și suflet și am ajuns să mă identific cu drumul meu către ceea ce voi deveni. Și nu pot să mă bucur de ea decât mulțumindu-le celor care mi-au fost alături, celor care m-au susținut și, mai ales, celor care m-au inspirat.

And beyond

Unde mă duc? Păi mai departe, evident, acest final este doar un nou început în care voi putea afla și care este rostul meu, care este locul meu în tot acest puzzle existențial. Iar atunci când îmi voi găsi locul îl voi marca cu un steag, pentru că voi fi primul care a ajuns în acel loc doar al meu din care mai apoi pot să încep și alte călătorii, dar în care mă pot întoarce mereu, pentru că eu sunt eu.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *