Déchiré

Picură sângele prin gâtul strangulat al clepsidrei și îl privesc ca și când ar fi al meu. Dar nu este chiar sânge, iar asta e doar o metaforă prin care încerc să-ți spun că trecerea timpului este dureroasă. Și nici nu am o clepsidră aici, pe birou, nu m-aș complica cu astfel de mecanisme arhaice când aproape fiecare aparat dotat cu un minim ecran de la mine din casă îmi poate spune ora. Cred că tocmai de asta încerc să nu mă uit la ele, că fiecare emite un tic-tac pe care îl resimt în pulsul meu accelerat de la prea multă nicotină. Un tic-tac care îmi amintește că timpul nu stă în loc pentru nimeni și nimic.

Ar trebui, atunci (nu?) să mă concentrez pe a merge înainte și eu cu el. Ar trebui. Dar mă simt mereu captiv în acea cameră în care suntem atât de mulți prinși în timpul vieții noastre, acea cameră unde sunt doar eu pe un scaun în fața unui pupitru caricatural de imens în spatele căruia stau tot eu, dar cu robă și perucă de judecător și un deget ațintit către mine, celălalt, cel concret. Eu-judecător se uită încruntat, iar eu îl văd din vârful degetului care îi maschează nasul, cu ochii injectați de la atâta încordare. Nu zice nimic, știu eu ce am făcut. Știe și el, că doar sunt tot eu. O caricatură a mea și a lehamitei pe care o am față de știu-eu-ce. Din stânga lui, juriul se uită dând din cap dezprobator în unison.

Urăsc camera aia, e mai aprigă decât orice celulă. Pot să intru și să ies oricând vreau, dar mereu simt nevoia de a reveni să văd dacă am dispărut de la pupitru sau măcar dacă mă uit mai frumos la mine. Dar degetul mă urmărește încă de la intrare și parcă mă forțează să mă așez măcar un pic pe scaunul acuzatului ca să ascult capetele de acuzație și sentința. Iar și iar, într-un montagne-rousse perfid al vinovăției. Uneori cred că mă hrănesc din asta, deși poate nu ar trebui, sunt rupt între asumare verticală și autoflagelare.

Sunt rupt. Rupt între realitatea concretă care se desfășoară în jurul meu și mă forțează să merg înainte cu ea, uneori din inerție și această lume restrânsă doar a mea în care sunt doar eu cu vina. Vina pentru alegerile mele tâmpite care m-au rănit pe mine sau pe alții și care îmi aduc o nouă teamă de întoarcere la concretul în care plutesc consecințele acestui cumul de greșeli care sunt eu.

Un personaj avizat în ale cunoașterii de sine mi-ar spune că este foarte nesănătos ceea ce fac și că ar trebui să mă opresc. Consecințele sunt consecințe și, în fond, nu există nicio situație care să fie fără ieșire, nu-i așa? Atunci de ce nu pot și eu să le percep așa? De ce uneori simt nevoia să mă judec inclusiv pentru lucrurile pe care le-au făcut alții? Sigur nu este pentru că sunt bun la suflet sau alte explicații din-astea înrădăcinate în banală dualitate religioasă. Atunci ce dracu poate fi?

Sunt rupt și caut și mă caut. Din cameră în cameră de judecată în care același deget tetanizat în poziția acuzatoare mă urmărește de la intrare, la scaun, la ieșire. Aș vrea să mă rup de tot, să las acuzatul din mine acolo în cameră și să mă întorc la consecințe și să le fac față mai vertical. Dar mi-e greu, mi-e teamă că dacă îl las acolo o să moară pe acel scaun. Și nu pot, e o parte din mine.

Sunt rupt, dar mă reîntregesc, imperfect dar practicabil. Ca Autostrada Soarelui crăpată din câțiva în câțiva metri, dar peticită în grabă și în care ți se rup suspensiile. Sunt abraziv, dar sunt eu. Poate ar trebui să îl iau pe Eu-judecător să îi fac cunoștință cu realitatea mea de care el e rupt și poate va reuși să-și dezmorțească degetul și zâmbetul îi va reveni.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *