Spre destinaţie

Îmi lipisem capul de geamul rece și priveam peisajele care zburau prin fața ochilor mei precum mii de amintiri mărunte. Muzica șinelor îmi acompania drumul în note monotone: ţac-ţac, ţac-ţac. Vagonul era vechi și avea un miros mustind a metal, mucegai și transpirație. Scaunul din fața mea: gol și jerpelit cu tapițeria din piele falsă ruptă, lăsând la vedere o goliciune textilă apăsată de trecerea anilor.

„Trenul ăsta a văzut mulți călători ca mine și ca tine!” Rupse tăcerea o voce vioaie, tipic tinerească, cu tonalitatea unui adolescent cu glasul în schimbare. Am căutat nedumerit sursa. Pe scaunul din colțul opus mie, o bătrânică dormea adânc. Nu avea cum să fie ea. Vocea nu era nici îndeajuns de feminină, nici îndeajuns de îmbătrânită. Pe hol, câțiva tineri fumau și discutau zgomotos. Nu distingeam ce spun, dar nu aveau cum să fie ei.

„Nici mie nu îmi plac călătoriile lungi, te înțeleg. Mai ales când trebuie să petreci atâtea ore într-o garnitură din-aceasta veche. Personal, le prefer pe cele de mare viteză. Au și mâncare mai bună, iar călătorii sunt și ei altfel.” Am deschis ochii mari când am descoperit sursa fix în fața mea: un motan mare și negru. Avea niște ochi mari, albaștri și pătrunzători. Aducea un pic cu Marx, motanul pe care îl avusesem în copilărie. Se stinsese timpuriu, la vârsta fragedă de nouă ani. Se aruncase probabil după o pasăre, iar căzătura de la etajul șapte îi fusese fatală.

„De ce te uiți așa mirat?” mă întrebă lingându-și tacticos lăbuța, iar apoi continuă, parcă neașteptând nici un răspuns: „Ai zice că n-ai văzut în viața a o pisică vorbitoare. Sincer… am parte de astfel de reacții tot timpul.” Voiam să spun ceva, dar vorbele îmi scăpau. Gura îmi era deschisă, dar n-am reușit să eliberez decât un scâncet fără noimă, fără sens.

„E în regulă, nu este nevoie să zici nimic. Sunt obișnuit să vorbesc de unul singur.” Făcu o pauză în care își ascuți sonor ghearele în tapițeria obosită a scaunului din fața mea. „Înțeleg că te-ai întins la drum lung. Capitala e destul de departe de casă. Greșesc?”

„De unde știe?” m-am gândit nedumerit și am căscat ochii încercând să-l urmăresc atent. Șocul și nedumerirea se transformaseră în fascinație. Parcă citindu-mi gândurile, continuă: „Știu foarte multe lucruri. Noi, pisicile, nu prea comunicăm, dar vedem și auzim tot. De exemplu, știu că ești student la drept, domnule Voicu. Și știu și că ai spirit revoluționar.”

Un nod îmi stătu în gât. Este un subiect sensibil într-o societate umbrită de opresiune și intimidare. Adevărat, eu și cu câțiva colegi studiaserăm și dincolo de zidurile facultății. Am citit în secret cărți interzise și aflaserăm situația din alte tari. Văzuserăm lumina, voiam să gustăm și noi noțiuni precum libertate și individualitate. În noi s-a născut acea nevoie dureroasă de a rupe lanțurile și de a fi avântării unei noi ere, una condusă de spirite tinere, intelectuale. Visam să zdrobim pumnul greu al „elitei” autoritare.

„Nu te îngrijora, secretul tău este în siguranță cu mine. Cine să mă interogheze? Sunt, totuși, doar un motan.”

„… unul care știe să vorbească” mă săgetă un gând spontan. „Da, care știe să vorbească. Și nu numai. Mai ții minte când erai mic și te-ai tăiat la o mână? Era iarnă, te-au dus numaidecât la spital, iar apoi te-ai întors acasă în brațele lui taică-tău. Voiai să prinzi fulgii de zăpadă, dar se topeau imediat ce-i atingeai.”

Eram ca într-o transă, nu știam ce să cred. Era genul acela de amintire pe care o ții cu tine, dar nu o împărtășești cu nimeni. Un mic colț de fericire la care revii atunci când simți că viața te doboară. Este acel punct în timp când totul se îmbină perfect și toată lumea este fericită, iar tu ești centrul universului lor.

„Mai apoi, în școala generală, aveai o fată de care îți plăcea, Oana. O mai ții minte? Îți trezea spiritul competitiv și vă luptați care dă mai multe răspunsuri la oră. Te stimula, dar în același timp de fascina. Păcat că până ai realizat cum și în ce fel, tu erai deja intrat la liceu, iar ea era departe. Atunci te-ai mulțumit cu o altă fată. Avea mai multă experiență, dar sentimentul nu era același. A fost singura dată în viață când ai acceptat premiul de consolare.” E drept, privind înapoi, Oana era prima mea dragoste, deși eu nu o percepeam așa atunci.

„Nu ai de ce să regreți. Noi, pisicile, avem un principiu: orice masă e binevenită. Dacă te crezi prea bun pentru ele şi refuzi prea multe, ai putea ajunge să mori de foame în cele din urmă.”

Mi se făcu dor de Marx. Mereu se încovriga la mine în poală când citeam. Eram un pustnic, nu prea ieșeam la joacă. Universul meu era cel al cărților. Uneori îmi părea rău că nu am fost mai sociabil și că nu am niciun prieten din copilărie. Așa mă simțeam și acum, în drum spre capitală: singur, eu cu gândurile mele.

„Nu trebuie să îți pară rău că ai ales să te refugiezi din calea lumii. Dacă n-ai fi făcut-o, acum, probabil, ai fi fost altul. Poate acum ai fi fost doar o rotiță fericită în sistem tocindu-te încet, nu căutând o cale de ieșire.” Atenția mea era captată în totalitate de motanul ce părea să-mi cunoască fiecare detaliu al vieții. Abia am simțit valul de oboseală și durerea din oase, probabil de la încordare.

„Ești un specimen interesant, domnule Voicu. Povestea ta este una a căutării succesului cu orice preț. De când te știi visezi la o lume în care să fii apreciat pentru ce ești, nu împins la loc în rând atunci când te demarci. Asta îmi spune intuiția mea felină, iar intuiția felină rareori dă greș. Eu cred că vei reuși, am încredere în asta. În orice caz, ar fi bine să tragi un pui de somn înainte să ajungi.” Spunând astea, motanul mi se puse în poală și începu să toarcă. Nici nu am realizat când adormisem, dar simțeam cum tot corpul mă doare. După puțin timp, durerea începu să se stingă în negura somnului.

O mână de soldați survolau atent zona. Trenul zăcea deraiat. La zece kilometri mai încolo, în capitală, revoluția începuse, dar eu eram deja liber…

Be First to Comment

Leave a Reply