În necunoscut

Noaptea se lăsă pe nesimţite asupra parcului. Aleile care cu doar câteva ore înainte erau neîncăpătoare acum zăceau pustii trăgându-şi sufletul şi aşteptând o nouă zi, alţi oameni, alţi paşi. Apa lacului îşi ascundea algele, mizeria şi mormolocii tineri la adăpostul întunericului, preschimbând verdele nespălat de peste zi într-un albastru închis şi curat întrerupt doar de reflexia neregulată a lunii pline.

Pe mal un singur suflet stătea şi privea bucăţile de lună spartă în unduirile discrete ale apei. Citise până mai devreme, dar lumina felinarelor de pe alei era prea slabă şi nici nu bătea până la el. Aşa că se resemnă, rezemat de copacul care răsărea jumătate din pământ şi jumătate din asfaltul buzei malului. Nu ştia clar după ce se uită sau măcar dacă se uită după ceva, toată ziua se încuiase printre rândurile cărţii, iar acum s-a văzut forţat să socializeze cu întunericul. Nu ştia ce să îi zică şi era aproape convins că acesta nu îi va răspunde, aşa că se mulţumi doar să privească contemplându-i frumuseţea mormântală, întreruptă doar de lună şi de felinare. Nu era sigur dacă acestea îi întinează solemmnitatea sau i-o completează, poate că în orice negură trebuie să existe o rază de lumină. Poate că absolutul este rezervat divinităţii, poate doar aceasta poate vedea întunericul aşa cum ar trebui să fie, acel întuneric pe care niciun ochi nu îl poate pătrunde pentru că arde retina mai tare decât cea mai puternică lumină. Sau poate că absolutul chiar nu există, la fel ca şi divinitatea şi poate este doar o proiecţie a înţelegerii noastre umane pentru a putea mai bine defini nişte concepte simple, pentru a le scoate din mediul lor natural şi a le individualiza pentru a le putea cuantifica. Mereu simţim nevoia să măsurăm, să cântărim, să avem o cantitate a tot ceea ce ne înconjoară. Poate este doar nevoia noastră de a ne simţi ancoraţi în realitate, sau cine ştie?

Cine ştie cât timp stătu astfel, dezbătând aceste idei cu el însuşi. Deodată auzi discret un pssst! venind din spate. Tresări uşor şi se întoarse, dar nu văzu nimic. Probabil era doar mintea care îi juca feste. Îşi reluă contemplarea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După un scurt timp se auzi din nou: pssst! Întoarse capul şi o văzu, îl privea de după un copac. O siluetă neclară cu păr blond şi cu ceea ce îi păru un zâmbet ştrengar îi perturba meditaţia. Nu o distingea foarte bine, dar i se păru că îi făcu un semn să vină, arcuindu-şi mâna în direcţia lui şi unduindu-şi degetul în semn de invitaţie. Nu ştia ce să facă şi ce se întâmplă cu el, dar curiozitatea îl mână cu paşi timizi către copacul unde o văzuse. Între timp, însă, ea dispăruse. Se uită în jur şi nu văzu nimic. Stătu aşa câteva minute, învârtindu-se nedumerit şi auzi din nou: pssst! De data aceasta, copila blondă a nopţii purta o coroniţă de flori în mijlocul grădiniţei cu petunii de partea cealaltă a aleii. Se grăbi să o întâlnească, dar nici nu realiză când fata dispăruse, iar el stătea singur în grădiniţa cu petunii. Încontrat, o căută cu privirea şi mai atent. Nu înţelegea rostul acestui joc. Voia să îl ghideze undeva? Era o nălucă a imaginaţiei lui? Îl chemă din nou, de pe iarba verde şi umedă dintre copaci. Ezită un pic, dar curiozitatea nu îl lăsă să renunţe, era o treabă de ambiţie acum. Va afla unde va duce acest joc.

Ajunse în mijlocul luminişului, iar acolo îl aştepta chiar copila nopţii. Îi luă mâna într-a ei fără să spună un cuvânt şi apoi închise ochii şi îl sărută. Închise şi el ochii şi se lăsă purtat de ea. O luă pe după mijloc cu o mână şi-i atinse sânii perfecţi prin rochia subţire ce îi acoperea cu cealaltă. Îi simţea buzele perfecte mulându-se pe ale lui, respiraţia caldă care se întâlnea cu a lui, un dans parşiv de feromoni. Când deschise ochii, însă, copila dispăruse deja. Îşi privi mâinile şi nu-şi dădea seama ce se întâmplă. Ici-colo strălucea un bob de praf de stele. Poţi oare să săruţi un înger şi să continui să trăieşti printre muritori? Te-ar mai putea impresiona o fată vie, un spirit ancorat într-o colivie de carne şi oase? Oare este acesta un înger ce l-a sărutat sau un demon deghizat? Şi oare a primit sărutul morţii sau al vieţii eterne? Sau poate este doar o noapte plictisitoare acolo în rai şi au coborât să amăgească muritori. Incertitudinea îl omora, iar copila părea să fi dispărut de tot.

Se apropie de malul lacului şi o văzu pe fundul acestuia, o manifestare luminoasă a perfecţiunii care pâlpâi de câteva ori şi se stinse. Simţi o atingere pe umăr şi nu apucă să îşi dea seama ce se întâmplă decât abia când văzu apa apropiindu-se rapid de faţa sa. Nu-şi amintea lacul atât de adânc, nu atingea fundul cu picioarele. Vru să se ridice la suprafaţă, dar simţi că ceva îl trage în jos. Deschise ochii larg şi observă că apa nu îl deranja ca printr-o vrajă necurată. Văzu copila nopţii care îi luase mâna într-a ei şi îl îndemna să stea. Îi era teamă. Lacul era adânc şi întunecat şi întrebările prea multe, nu simţea că se îneacă, dar cine ştie cât va fi până magia se va destrăma şi plămânii lui vor fi invadaţi de apă? Ar putea să rişte totul sau să se întoarcă la mal… Copila slăbise strânsoarea şi părea că îi dă dreptul de a alege. Ar fi vrut să o întrebe dacă e înger sau demon, dacă îl vrea pe el sau doar să îl despoaie de ceea ce îl făcea om, dacă vrea iubire sau doar un partener de înot într-o noapte întunecată. Simţi cum îl ia ameţeala prin vârtejul de gânduri şi întrebări. Inima îi bătea tare. Şi-ar fi dorit copila pentru el, dar îi era teamă. Închise ochii şi se lăsă dus de curent. Plutiră amândoi mână în mână, nu îi mai era frică. Poate va deveni şi el un spirit al lacului şi nu va mai fi nevoit să o părăsească niciodată. Sau poate va pieri mâncat de valuri şi de întuneric.

***

Luna se reflectă spartă în unduirile apei. Parcul este pustiu, felinarele s-au stins în mare parte. Undeva la umbra unui copac, doi îndrăgostiţi privesc îmbrăţişaţi peisajul placid al nopţii. Pe mal, un câine îşi aşteaptă răbdător cu botul pe labe stăpânul pierdut printre valurile discrete ale lacului întunecat.

Be First to Comment

Leave a Reply