Nu stinge lumina! (I)

On etait jeunes, on etait fous…

Se ridică şi mai privi încă odată în jur la camera mică unde stăteau aruncate parcă la nimereală atâtea lucruri. Într-o parte era canapeaua, obosită şi plină de păr de câine. O cumpărase de la cineva pentru că era mare şi aveau loc două persoane întinse pe ea, iar când se extindea era mai mare decât patul lui din dormitor. Pe biroul acum gol zăceau multe pahare cu urme de suc, de ceai, de lapte, o cutie terminată de bere şi două farfurii cu resturi de mâncare. Le-ar fi spălat în mod normal, dar acum nu mai voia să se despartă de acele particule reziduale îmbibate de saliva Lui. Voia să păstreze fiecare atom din fiinţa Lui acolo pe unde s-a pierdut în materia acelei camere micuţe, ca un tablou al unor visuri tinereşti.

Îi sări în ochi cana din care băuseră prima oară ceai, un ceai cu două pliculeţe de mentă, un strop de lapte şi două linguri de zahăr, aşa cum îi plăcea. Tot din acea cană băuse şi ultimul ceai atunci când cu lacrimi în ochi plecase. Un miros apăsător îi întâlni nările şi îl recunoscu fără să clipească. Era mirosul lui îmbibat cu un iz puternic de tutun stătut. Era mirosul fiecărei seri petrecute împreună când la câte un film fumau în pat şi beau şi mâncau biscuiţi, iar universul lor se oprea la geamul dincolo de care viscolea zăpada primului Crăciun. De afară se auzi zgomotul ameţitor al unui viscol sec, fără zăpadă, agitând crengile goale ale copacilor şi în pauze frânturi din melodia lor de la vreun vecin care avea radioul dat prea tare. O lacrimă i se scurse timid pe obraz şi o sterse rapid. Îşi promisese că va fi puternic, că nu va vărsa lacrimi, ci doar sânge luptând pentru ceea ce lui i se pare drept.

Se apropie de uşă şi zăbovi cu mâna peste întrerupător. Pentru câteva secunde se gândi că ar trebui să stingă lumina, dar se răzgândi. Voia ca atunci când fiecare dintre ei se vor întoarce acolo să găsească totul aşa cum a rămas, nu ar fi vrut să strice nimic din icoana serilor petrecute împreună adunate într-o cameră cu calciu galben pe pereţi. Încuie în urma lui şi păşi încet pe hol sperând că într-una dintre dăţile când vor mai vizita acea cămăruţă se vor regăsi, la o anumită oră aleasă instinctual privind la ceasuri diferite şi visând la acelaşi lucru. Până atunci putea doar să spere că timpul nu va depune mucegai pe vasele nespălate şi igrasie pe pereţi şi că de pe hol curentul nu se va insinua pe sub uşă măcinând amintirile pe care le-a lăsat într-un colţ printre toate celelalte.

Deschise uşa şi ieşi împovărat gustând aerul rece al unei ierni nehotărâte. În spate căra gânduri primite în schimbul amintirilor şi se cocoşă sub greutatea lor şi sub starea de vomă care îl încercase de cu dimineaţă. Într-adevăr nimic nu se pierde, totul doar se transformă. Şi cu acest gând părăsi pe moment clădirea de apartamente unde nu intră decât cei ce caută fantomele trecutului.

Partea II

Be First to Comment

Leave a Reply