Ad infinitum

Pământul mai face o rotaţie, o nouă zi mijeşte la fereastra lui Tudor. Simte lumina scurgându-se peste ochii lui închişi îmbiindu-l să se trezească. Alarma sună. Întinde o mână, apucă telefonul şi cu o pauză ameţită de gândire apasă butonul de Snooze. Nu vrea să se trezească, nu la realitatea asta. Închide ochii iar şi încearcă să îşi imagineze că cele 10 minute pe care le mai are până la următorul cântec al alarmei sunt o eternitate de schimbări. Încearcă să se convingă că cel ce se trezeşte este altul, mai motivat, mai convins, unul care este complet fericit cu ceea ce are şi a uitat ce a pierdut. Şi alarma sună iar…

Şi iar soarele îl izbeşte în plină faţă cu revelaţia realităţii, şi iar o nouă zi se naşte în care nu a reuşit să uite toate lucrurile pe care le-a lăsat în urmă. Vise, speranţe, avânturi curajoase cu aripile tăiate, spulberate în hăul nemilos al vieţii. Prea tânăr ca să simtă gustul amar al dezamăgirii irevocabile, prea bătrân ca să se poată minţi singur că drumurile sunt infinite şi posibilităţile nenumărate. A ţintit către stele cu o rachetă fără combustibil visând să atingă marginile universului, dar acestea erau prea îndepărtate.

Cu un gest reflex îşi alungă gândurile într-un coş de gunoi odată cu hârtia grasă de la o merdenea. Nici nu a realizat când s-a îmbrăcat şi a plecat de acasă, iar acum este deja în staţia de metrou aşteptând iar trenul care îl va duce către muncă. La fel nu a realizat nici când valul marilor spreanţe s-a spart de stânca realităţii monotone. Ca în fiecare dimineaţă îi trec prin cap imagini şi scenarii, unele reale unele urmări ale ce ar fi putut să fie dacă ar fi avut mai mult curaj să apuce viaţa de frâie şi să o dirijeze acolo unde şi-ar fi dorit de atâtea ori. Cum ar fi fost să fi plecat la studii peste mări şi ţări? Să cunoască altă lume, alţi oameni, să înveţe alte lucruri decât nimicul pe care l-a învăţat aici. Acum ar fi gustat monotonia la un alt nivel, monotonia ascunsă în spatele numelui unui angajator de renume, având ocaza să îşi aducă contribuţia la lucruri mai măreţe.

Soarele este sus pe cer şi începe să coboare. Biroul se goleşte, iar el se întoarce către casă pe acelaşi drum, cu acelaşi grup de colegi. Gălăgioşi, de treabă, o distracţie binevenită de la trenul gândurilor care îl poartă mereu prin gări atât necunoscute fără a opri, însă, în niciuna. Nici nu şi-a dat seama când a căzut. Nu mai ştie dacă a fost voluntar sau dacă s-a împiedicat. Auzea lumea agitându-se panicată undeva departe şi cele două lumini ale metroului apropiindu-se ca nişte forţe eliberatoare din încleştarea gândurilor. Ochii i se zbăteau entuziasmaţi de a fi scăpat din monotonia zilnică. Astăzi avea să fie o altfel de zi.

Se ridică gâfâind, transpirat şi cu inima accelerând parcă să prindă din urmă timpul pierdut. Îşi ridică o mână şi se uită la ea prelung. Pământul mai face o rotaţie, o nouă zi mijeşte la fereastra lui Tudor. S-a trezit prea brusc la realitatea asta. Se trânteşte la loc privind tavanul şi aşteaptă primul cântec al alarmei. Azi s-a trezit înaintea lui, spre deosebire de celelalte zile. Poate astăzi are să fie o altfel de zi.

Be First to Comment

Leave a Reply