Risipă

Corina Dumitrescu a fost întotdeauna o fată cumine. Când era mică avea părul lung, prins în două codiţe împletite, aşa cum au fetiţele la vârsta aceea şi doi cercei mici cu pietricele albastre de sticlă vopsită. Se juca de-a doctorul prin cameră cu două păpuşi Barbie-imitaţie pe care i le cumpărase maică-sa de ziua ei. Una dintre ele, îmbrăcată într-o rochiţă roz era mai mereu bolnavă, iar cea în rochie de seară albă mereu o consulta şi îi dădea tratamente. Uneori, Barbie-roz mai murea de la tratament sau de vreo boală incurabilă cu care se procopsise. Uneori rolurile se şi inversau şi Barbie-albă devenea bolnava de serviciu.

La şcoală, Corina a absorbit toată atenţia învăţătoarei cu sclipirea ei. Şi oricât s-ar fi chinuit să fie imparţială şi să îi trateze pe toţi la fel, îi era clar că fetiţa din faţa ei era un fenomen rar întâlnit. Mai încolo, în gimnaziu, toţi profesorii o iubeau: la ore era mereu tăcută şi atentă, mereu cu o mină serioasă parcă necaracteristică vârstei ei. Mereu îşi făcea temele, iar în catalog, în dreptul numelui ei, rubricile de absenţe se umpleau cu note de 10 care nu mai încăpeau în căsuţa lor. Oricum ar fi rămas goale, Corina nu lipsea niciodată. Odată a luat un 7 la Română, dar profesoara ştia că este fată bună aşa că a iertat-o şi s-a făcut că nota nu a existat. Colegii o urau, probabil pentru că nu o înţelegeau, dar ei nu-i păsa, ea continua să înveţe.

La liceu, viaţa ei s-a schimbat, a devenit sociabilă, şi-a făcut mulţi prieteni. Băieţii se îndrăgosteau de ea, iar fetele o invidiau. Era altă lume, diferită de şcoala veche de cartier, iar aici Corina era apreciată şi iubită de colegi şi profesori deopotrivă. Avea note mari, avea şi o viaţă socială atât cât îi permitea timpul dintre şcoală, teme, pregătiri pentru olimpiade şi diversele cercuri literare în care era înscrisă şi unde îşi prezenta din când în când poeziile pe care le scria pe şerveţele când ieşea cu prietenii în oraş. Începuse să şi fumeze pe furiş în baia fetelor. Fumatul o relaxa, o liniştea şi îi dădea energie. Notele de 10 curgeau în continuare. Corina continua să înveţe.

A intrat prima la Medicină. Maică-sa s-a simţit cel mai mândru părinte de pe lume. Nici nu şi-a dat seama Corina când au trecut şase ani. Prietenii din liceu s-au împrăştiat şi s-au pierdut în amnintiri şi status-uri goale pe Facebook. În locul lor, alţii noi, profesorii o apreciau, dar nu o mai iubeau, îi simţeau sclipirea visătoare în ochi şi uneori o priveau cu milă atunci când treceau pe culoare pe lângă ea şi căutau să-i piardă privirea, să nu observe nici ea nici restul că astăzi nu au chef să se ocupe de studenţii stagiari. Şi, totuşi, nicio restanţă nu a avut, iar Rezidenţiatul a fost floare la ureche. Dacă a greşit vreo întrebare n-ar putea spune, dar cert este că a avut cea mai mare notă. Corina a continuat să înveţe.

Acum stă îngropată în hârtii, învaţă mai mult să scrie fişe de observaţie şi mai puţin să atingă un pacient. Este rezident şi nu are niciun ban. O mai ajută maică-sa din când în când. Mai iese în oraş din când în când, dar nu la fel ca pe vremuri. Parcă şi prietenii sunt mai puţini. Cu unii mai vorbeşte de două-trei ori pe an, se entuziasmează repede ca de o comoară regăsită doar pentru a se pierde rapid înapoi printre şiruri de gigabiţi.

Azi i-a murit un pacient. S-a stins sub ochii ei pur şi simplu. Nu a fost vina ei, dar nu a fost nimeni acolo să îi spună asta. Acum e noapte şi Corina stă pe terasa blocului privind în gol. Este cale lungă până jos. Îi vin în minte amintiri din vremurile când visul ei nu era o râşniţă ce îi macină visele, ci o tolbă magică cu poveşti, experienţe, cu recunoaştere şi satisfacţie. Îşi aminteşte de zâmbetul mamei, de lacrimile de mândrie atunci când ea era pe podium şi îşi rostea discursul în calitate de şefă de promoţie. Corina se decide să nu moară azi, este şi mâine o zi. Se întoarce cu spatele către gol şi priveşte scurt către o nouă zi în care a ales să trăiască. Din păcate, piciorul şubred, cel care o durea de astăzi dimineaţă de la atâta stat pe scaun şi completat fişe, alunecă, iar Corina cade. În gol. În surdină.

O alarmă de maşină porneşte şi se stinge repede. Oraşul continuă să doarmă. Pe undeva pe o noptieră în casa părintească stau Barbie-roz şi Barbie-albă. Una a murit în sala de aşteptare, iar cealaltă de oftică.

Be First to Comment

Leave a Reply