Risipă

Corina Dumitrescu a fost întotdeauna o fată cumine. Când era mică avea părul lung, prins în două codițe împletite, așa cum au fetițele la vârsta aceea și doi cercei mici cu pietricele albastre de sticlă vopsită. Se juca de-a doctorul prin cameră cu două păpuși Barbie-imitație pe care i le cumpărase maică-sa de ziua ei. Una dintre ele, îmbrăcată într-o rochiță roz era mai mereu bolnavă, iar cea în rochie de seară albă mereu o consulta și îi dădea tratamente. Uneori, Barbie-roz mai murea de la tratament sau de vreo boală incurabilă cu care se procopsise. Uneori rolurile se și inversau și Barbie-albă devenea bolnava de serviciu.

La școală, Corina a absorbit toată atenția învățătoarei cu sclipirea ei. Și oricât s-ar fi chinuit să fie imparțială și să îi trateze pe toți la fel, îi era clar că fetița din fața ei era un fenomen rar întâlnit. Mai încolo, în gimnaziu, toți profesorii o iubeau: la ore era mereu tăcută și atentă, mereu cu o mină serioasă parcă necaracteristică vârstei ei. Mereu își făcea temele, iar în catalog, în dreptul numelui ei, rubricile de absențe se umpleau cu note de 10 care nu mai încăpeau în căsuța lor. Oricum ar fi rămas goale, Corina nu lipsea niciodată. Odată a luat un 7 la Română, dar profesoara știa că este fată bună așa că a iertat-o și s-a făcut că nota nu a existat. Colegii o urau, probabil pentru că nu o înțelegeau, dar ei nu-i păsa, ea continua să învețe.

La liceu, viața ei s-a schimbat, a devenit sociabilă, și-a făcut mulți prieteni. Băieții se îndrăgosteau de ea, iar fetele o invidiau. Era altă lume, diferită de școala veche de cartier, iar aici Corina era apreciată și iubită de colegi și profesori deopotrivă. Avea note mari, avea și o viață socială atât cât îi permitea timpul dintre școală, teme, pregătiri pentru olimpiade și diversele cercuri literare în care era înscrisă și unde își prezenta din când în când poeziile pe care le scria pe șervețele când ieșea cu prietenii în oraș. Începuse să și fumeze pe furiș în baia fetelor. Fumatul o relaxa, o liniștea și îi dădea energie. Notele de 10 curgeau în continuare. Corina continua să învețe.

A intrat prima la Medicină. Maică-sa s-a simțit cel mai mândru părinte de pe lume. Nici nu și-a dat seama Corina când au trecut șase ani. Prietenii din liceu s-au împrăștiat și s-au pierdut în amnintiri și status-uri goale pe Facebook. În locul lor, alții noi, profesorii o apreciau, dar nu o mai iubeau, îi simțeau sclipirea visătoare în ochi și uneori o priveau cu milă atunci când treceau pe culoare pe lângă ea și căutau să-i piardă privirea, să nu observe nici ea nici restul că astăzi nu au chef să se ocupe de studenții stagiari. Și, totuși, nicio restanță nu a avut, iar Rezidențiatul a fost floare la ureche. Dacă a greșit vreo întrebare n-ar putea spune, dar cert este că a avut cea mai mare notă. Corina a continuat să învețe.

Acum stă îngropată în hârtii, învață mai mult să scrie fișe de observație și mai puțin să atingă un pacient. Este rezident și nu are niciun ban. O mai ajută maică-sa din când în când. Mai iese în oraș din când în când, dar nu la fel ca pe vremuri. Parcă și prietenii sunt mai puțini. Cu unii mai vorbește de două-trei ori pe an, se entuziasmează repede ca de o comoară regăsită doar pentru a se pierde rapid înapoi printre șiruri de gigabiți.

Azi i-a murit un pacient. S-a stins sub ochii ei pur și simplu. Nu a fost vina ei, dar nu a fost nimeni acolo să îi spună asta. Acum e noapte și Corina stă pe terasa blocului privind în gol. Este cale lungă până jos. Îi vin în minte amintiri din vremurile când visul ei nu era o râșniță ce îi macină visele, ci o tolbă magică cu povești, experiențe, cu recunoaștere și satisfacție. Își amintește de zâmbetul mamei, de lacrimile de mândrie atunci când ea era pe podium și își rostea discursul în calitate de șefă de promoție. Corina se decide să nu moară azi, este și mâine o zi. Se întoarce cu spatele către gol și privește scurt către o nouă zi în care a ales să trăiască. Din păcate, piciorul șubred, cel care o durea de astăzi dimineață de la atâta stat pe scaun și completat fișe, alunecă, iar Corina cade. În gol. În surdină.

O alarmă de mașină pornește și se stinge repede. Orașul continuă să doarmă. Pe undeva pe o noptieră în casa părintească stau Barbie-roz și Barbie-albă. Una a murit în sala de așteptare, iar cealaltă de oftică.

Be First to Comment

Leave a Reply