Dragă tată

Povestea începe într-o zi de iarnă în care m-am tăiat în sticlă spartă și m-ai dus la spital și cu mânuța bandajată am încercat să prind fulgii de zăpadă. Asta e cea mai veche amintire cu tine pe care n-o am. Dar mi-ai spus-o de atâtea ori înainte de culcare încât este mai vie în capul meu decât multe altele, un tot construit petic cu petic din frânturi ale altor memorii într-o irealitate care s-a întâmplat, dar nu chiar așa.

La fel și viața ta, dacă ar fi să întrebe cineva. Se spune că despre morți vorbim doar de bine, nu? Dar eu nu cred în asta. Dacă uităm și relele când le povestim pe cele bune oare nu te jignim pentru că am dat uitării o parte din tine? Oare are sens să o ascundem sub preș doar de dragul de a nu atrage priviri răutăcioase de la diverse babe care stau acum la capul tău doar ca să aibă povești de dus acasă? Ce noroc pe tine, deci, că e pandemie, iar la capul tău stau doar oameni care te-au cunoscut și te-au iubit așa cum ai fost: un monument complex de imperfecțiune, greșeli și încăpățânare cu cele mai bune intenții. Pe scurt, cât se poate de uman.

Și ce noroc pe capul tău că sunt și eu aici să-ți spun aceste vorbe și să polemizăm o ultimă dată. Îmi pare rău că universul ți-a luat dreptul la replică și acum nu te mai poți supăare pe mine că te fac pesedist. Dacă aș crede într-o viață de apoi, mi-ar fi mai ușor să mi te imaginez undeva, sus, privind spre mine și tăcând nervos pentru că auzi adevăruri dureroase. Dar eu scriu aceste rânduri în avion, la vreo 12km de pământ și tot nu te văd pe niciun nor. Vom conchide, deci, că teoria ta este falsă și că aceste rânduri le scriu doar pentru mine. Sau pot să te las în continnuare să te refugiezi în proiecții ortodoxe care evită realitatea.

Depășind momentul expozițiunii, cred că ar trebui să-mi torn un pahar de bere proastă la PET și să stăm de vorbă așa cum făceam de fiecare dată când veneam la voi. Sunt mândru de tine, să știi. Ai plecat din lumea asta așa cum ai venit: urlând și protestând. Ce dacă era doar encefalopatia septică? Ai reușit să fii Gică-Contra până la capăt.

Dar serios vorbind, chiar îmi pare rău că nu am apucat să-ți spun ca om mare că te iubesc. Ne-am pierdut prea tare în tachinări și în depresiile tale. Care? Alea în care te-ai afundat din ce în ce mai tare ca să îți poți da aere de geniu neînțeles care când nimeni nu se uită fuge de realitate. Dar te-am văzut, nu te-ai putut furișa de privirea mea. Atât de tare ai fugit de ea încât de fiecare dată când te lovea sângerai ca un hemofiliac etern privind în gol, fumând și bând alcool. Nu mi-a fost niciodată clar dacă beai ca să te amorțești sau dacă deja devenise un gest zilnic, reflex, precum mersul la budă. Sper că măcar acum mă înțelegi de ce îți tot ziceam să o lași mai moale. Și tu te enervai și protestai, îmi spuneai că nu e adevărat. Mi-e greu să-mi dau seama dacă îți imaginai că mă minți pe mine sau dacă voiai să te minți singur. Oricum, te făcea nesuferit, iar pe mine nervos și frustrat.

Știi că atâția ani pe undeva am tot sperat că o să vezi faptul că o parte din mine ar fi vrut să se conecteze cu tine? Probabil că ai știut, dar nu ai acceptat sacrificiul necesar pentru a face asta. Ai preferat să te ascunzi în spatele ideilor tale inflexibile și să deplângi vocal faptul că nevasta ți-a furat copilul și conspiră cu acesta împotriva ta. Recunosc, paranoia e o narativă mai palpitantă și face un roman polițist mai bun decât: vreau copilul meu să se conecteze cu mine, dar doar în termenii mei. Ți-ai proiectat propria irealitate și ai trăit în ea ca într-un turn de fildeș. Mult timp am fost frustrat din cauza asta, dar acum pot spune că te-am iertat. Ce mi-ai oferit până la urmă ete mult mai valoros decât frustrarea că nu am putut niciodată discuta chestii serioase despre mine cu tine.

Mai ții minte când mă învățai engleză și trăgeai de mine să scriu cuvinte în vocabular și să mă țin de asta? Sau când îmi povesteai de unde vin fulgerele și tunetele? Eu mai țin minte. Și aici este momentul în care pot să îți mulțumesc din tot sufletul pentru că mi-ai oferit o șansă la viață, pentru ambiție și pornirea de a mă autodepăși mereu. Mi-ai dat aripi care acum sunt întinse larg și mă poartă prin aventuri la care alții nici nu speră să viseze. Se pare că ai reușit, ți-ai însușit locul în eternitate, ai reușit să contribui la formarea unui om care îți va fi etern recunoscător.

Acum e rândul tău să te întinzi și să atingi perfecțiunea, să te dezbraci de straiele umane ale insecurității și frustrării și să îmbraci mantaua de legendă. Îm pare rău că nu am reușit să te înțeleg mai bine și să acționez în ciuda frustrărilor pe care le-am hrănit atâta timp. Ai lăsat în urmă amintire, avânturi, dar și îngeri cu aripile tăiate. Iar pentru ultimul lucru nu cred că te-aș putea ierta vreodată. Știi tu foarte bine la ce mă refer…

Azi am băut o bere la câțiva metri de tine. Din păcate, nu mi-ai putut-o turna chiar tu. Dar am turnat eu puțină pe asfalt, așa cum zice tradiția noastră, să bei și tu. Voiam să mă cert cu tine, să-mi spui de ce ai plecat înainte să te mai văd odată. Dar m-am uitat la tine și erai atât de liniștit, atât de calm încât nu am îndrăznit să-ți răpesc momentul de pace finală, moment pe care nu ai vrut niciodată să ți-l oferi atâta timp cât ai respirat. Acel moment când tu ai fost, așa cum mereu îți plăcea, centrul atenției și toți s-au strâns în jurul tău ca să plângă că nu mai ești în loc să se bucure că ai existat.

Așa că nu o să plâng, să știi, și nici nu mă îmbrac în negru. O să îmi mai torn o bere, o să mai râd un pic și o să-mi amintesc cu drag. Pentru că chir dacă mâine este ultima zi când te mai văd, este prilej de bucurie pentru că am avut ocazia să te cunosc așa cum ai fost: un monument de imperfecție perfect în a fi tu însuți, blocat în turnul tău de fildeș, dar mereu statornic în ceea ce ai crezut.

Nu te voi uita niciodată.

5 Comments

  1. Olivia Magdalena Burcos said:

    Condoleante, Alin!

    May 25, 2021
    Reply
  2. Daniela Ceparu said:

    Condoleanțe!

    May 25, 2021
    Reply
  3. Roxana Toader said:

    Condoleante!

    May 25, 2021
    Reply
  4. Costin said:

    Imi pare rau ca nu ti-am fost aproape in astfel de momente .Asa cuvinte pline de umanitate ,sentiment si intelegere !Esti viu , Alin ,viata frumoasa !

    May 25, 2021
    Reply
  5. Viktoria Milea said:

    Alin, copilule drag, durerea ta , revolta ta, regretul tau, sensibilitatea, dar si puterea ta, m-au miscat pana la lacrimi. Am citit , am plans, iar am citit iar am plans. Am plans pentru tine, dar si pentru mama ta. Ca mama, stiu ca tot ce ai simtit tu, ea a simtit inzecit. Esti OM , puternic, dragule ! Traieste si timpul (nemilosul) va aduce si binele ! Este o onoare pentru mine ca te-am cunoscut! Viktoria , mama lui Bogdan Stamate.

    May 27, 2021
    Reply

Leave a Reply