Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.
În ultima săptămână am luat o gură de aer. M-am așezat la o masă pe plajă în Vama Veche, am tras adânc aer în piept și bere din doză și m-am apucat de citit. M-am așezat pe scaun în metrou sau m-am apucat cu o mână de o bară și m-am lăsat pradă unei discuții însuflețite. Pentru că asta este cartea Cimitirul a lui Adrian Teleșpan: o lungă discuție tête-à -tête cu un personaj urban atât de atipic și, totuși, atât de familiar. O lungă lecție de filozofie urbană și nu numai, îmbrăcată într-o glazură savuroasă, de un bun gust relativ, la fel ca berea pe care o mestecam între dinți în timp ce ceața învăluia plaja, iar vraja mă învăluia pe mine.