Nu mi-e frică de moarte

Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.

 

În ultima săptămână am luat o gură de aer. M-am așezat la o masă pe plajă în Vama Veche, am tras adânc aer în piept și bere din doză și m-am apucat de citit. M-am așezat pe scaun în metrou sau m-am apucat cu o mână de o bară și m-am lăsat pradă unei discuții însuflețite. Pentru că asta este cartea Cimitirul a lui Adrian Teleșpan: o lungă discuție tête-à-tête cu un personaj urban atât de atipic și, totuși, atât de familiar. O lungă lecție de filozofie urbană și nu numai, îmbrăcată într-o glazură savuroasă, de un bun gust relativ, la fel ca berea pe care o mestecam între dinți în timp ce ceața învăluia plaja, iar vraja mă învăluia pe mine.

Adrian Green este un homosexual român mutat în Londra, marcat de o copilărie nefericită, de visurile superficiale neîmplinite, de dorința avidă de bani picați din cer. Trăiește cu fostul lui iubit într-un apartament familiar și familial pe care nu și-l dorește, dar care îi priește și încearcă să se debaraseze de visurile distructive căutându-și un job, stabilitate financiară și șansa de a face cu mâna lui ceva pentru sine. Această șansă se materializează într-un job la un cimitir apropiat de casă, condus de bătrânul Leonard, un om care trăiește sub auspiciile unei vieți ratate.

Teleșpan/Green ne povestește cu o dezinvoltură frapantă viața și transformarea lui lucrând în acel cimitir, modul în care ia contact cu personaje uneori incredibile, dar care îl ancorează încet-încet în realitate. El face cunoștință cu suferința, cu simpatia pentru oamenii pe care tinde să îi judece mult prea tranșant de multe ori, reîntâlnește iubirea, dezamăgirea și sexul sălbatic vid de orice urmă de sentiment. Această experiență îl transformă vizibil de-a lungul povestirii, încât ajungem să îl cunoaștem în mai multe lumini, în mai multe ipostaze și, încet-încet, ne identificăm cu fiecare fir de frustrare, bucurie, suferință sau teamă pe care îl simte.

Limbajul colorat frapează încă din prima frază a cărții și nu încetează până la ultimul cuvânt. Umorul nu este nici fin, nici subtil, este foarte in your face și nu iartă nimic. Am mai tras o gură de bere și l-am ascultat intrigat, ca pe un vechi prieten pe care nu l-am mai revăzut de mult. Și avea destule de povestit. Sunt convins că unele din ele sunt exagerate, dar ascult în continuare interesat pentru că mesajul se păstrează în ciuda umorului bazat pe extreme umane.

Probabil mulți s-ar oripila pentru că, în fond, homosexualitatea este un subiect dureros de tabu în România secolului XXI, dar este frapant cu câte din problemele unui poponar te poți identifica, indiferent de origini, de orientare sexuală sau de personalitate. Adrian este un personaj credibil într-o lume incredibilă care în 159 de zile acoperă o gamă largă de experiențe marcante. Finalul este unul deschis care te lasă pe tine, ascultătorul (îmi este greu să folosesc termenul de cititor) să decizi dacă aceste experiențe au însemnat ceva pentru el sau nu, dacă l-au schimbat sau nu. Este o invitație subtilă la reflecție, mai degrabă, asupra modului în care te-au marcat pe tine experiențele lui Green. Niște experiențe, niște situații, niște trăiri prin care am trecut cu toții la un moment dat, homosexuali sau nu, experiențele și trăirile noastre, ale tuturor.

Be First to Comment

Leave a Reply