Cioara

Cioara mea croncăne în fiecare dimineaţă. Ea mă trezeşte şi nu mă lasă să mai dorm. O văd pe pervaz nerăbdătoare să înceapă o nouă zi. Şi, ca în fiecare dimineaţă, îi deschid geamul şi o las să zboare în voie. Îi place să fie liberă, iar eu sunt mulţumit pentru că nu îmi prieşte vederea ei. Când mă uit în ochii ei negri care mă săgetează cu o privire goală, mă apucă un fior. Aş apuca-o de gât să î-l frâng dar mi-e frică de ciocul ascuţit.

Nu ştiu pe unde umblă în timpul zilei. Uneori îmi place să imaginez că va intra în coliziune directă cu un avion şi că nu o voi mai vedea în veci. Dar cum nu sunt un om atât de norocos, probabil că vânează vietăţi mărunte pe care să mi le aducă aşa cum face în fiecare seară. Uneori mă întreb dacă şi alţi oameni au câte o cioară a lor care îi sâcâie în fiecare zi. Probabil că da, altfel nu ar fi cerul plin de ele. Cel puţin la mine, aici, în Cişmigiu copacii sunt negri de fiecare dată când se lasă seara, încărcaţi cu ciori: a mea, a ta, probabil şi a lui şi a ei, ale tuturor, în definitiv.

Mă vizitează doar foarte rar în timpul zilei, vine şi îmi bate în geam la birou. Nu ştiu cum de mă găseşte, că nu am luat-o niciodată cu mine la muncă. Probabil m-a urmărit din umbră, parşivă. Trebuie să ies să o gonesc de fiecare dată, atlfel nu îmi pot face treaba. De obicei pleacă după o ţigară, nu îi place mirosul de fum. Nu,nu sigur nu e asta. Şi acasă fumez, iar serile nu prea scap de ea. Poate se intimidează de faptul că nu ies niciodată singur. Nu ştiu, va trebui să mai studiez problema. Poate găsesc o soluţie permanentă.

Seara, aproape invariabil, când ajung acasă ajunge şi ea. Şi cum nu prea închid geamul, intră odată cu mine. Dacă nu găseşte loc pe geam, bate cu ciocul şi croncăne până mă înduplec să îi dau drumul. Îmi aduce tot felul de mortăciuni, unele pe care am impresia că le-am mai văzut. Cred că le adună la loc din gunoi după ce le arunc cu chiu cu vai, ţinându-mă de nas de la miros. Unele sunt de-a dreptul putrezite. O parte bună ar fi că îmi face curat şi în casă, adună scamele de peste tot şi le trânteşte în mijlocul sufrageriei. De acolo mi-e uşor să le adun şi să le arunc, deşi ştiu că a doua zi se va întoarce cu cel puţin o parte din ele.

Noaptea adoarme lângă mine. Uneori este liniştită şi doar stă şi priveşte de pe pervaz. Alteori este agitată şi croncăne şi se aşează lângă mine şi nu mă lasă să dorm. De obicei dacă am făcut prostii în timpul zilei. Pare să aibă un simţ pentru asta şi parcă mă mustră. Până la urmă o să îi vin de hac… cumva. Până atunci, am învăţat să convieţuim oarecum. Avem pactul nostru tacit în care eu îi dau drumul să zboare liberă în timpul zilei, iar ea mă deranjează doar seara, când îi este foame. Nu mănâncă din mortăciunile pe care mi le aduce, dar găsesc mereu ceva cu care să o hrănesc.

Cioara mea şi cu mine trăim într-o simbioză ciudată. Uneori i-aş frânge gâtul, dar uneori mă simt gol şi singur fără ea. Şi mereu apare, de fiecare dată când mă încearcă astfel de sentimente. Parcă ar şti. După aceea îmi pare rău ca am chemat-o, dar dacă tot a venit îi mai dau ceva de mâncare. Cred că este şi vina mea că i-am format acest obicei şi ştie că la mine găseşte mereu hrană, dar acum este prea târziu să o dezvăţ. Ne trăim ritualul zilnic până când voi găsi o metodă să o fac să tacă sau măcar până moare de bătrâneţe. Dar am auzit că ciorile trăiesc şi 200 de ani…

Be First to Comment

Leave a Reply