Tag: <span>deziluzie</span>

Am atins sublimul cu tălpile. L-am atins ÅŸi m-am întors din faÅ£a lui pentru că a fost prea bun pentru mine. Am înfulecat din pământul umed ca să îmi potolesc setea… Setea mea nestăvilită de nou, a reatinge iar ÅŸi iar absolutul. Dar de fiecare dată pământul are un gust din ce în ce mai amar, rădăcinile mâncate sunt din ce în ce mai uscate, mă ustură pe vârful limbi, le scuip, dar cresc la loc. ÃŽmi simt gingiile sângerând, dinÅ£ii despărÅ£iÅ£i violent de buruienile ce cresc. SămânÅ£a lăcomiei încolÅ£ită printre lacrimi de sânge îmi dă dureri… Plâng… Cu degetele mâzgălite de noroi caut să le rup din rădăcină, dar mă săgetează o durere difuză, haotică, insuportabilă, urcă pe nervii cranieni pe care îi simt vibrând agitaÅ£i, conducând obosit impulsuri dureroase, parcă vrând să se desprindă, să îmi iasă pe nas, să mă lase fără simÅ£ire…

Gânduri de acum

Coardele infinite ale orchestrei universale vibrează prin urechile celor care au timp să asculte. Cântecul dulce al speranÅ£ei infinitului reverberează prin timpane paralizate în fascinaÅ£ie. Razele soarelui la asfinÅ£it, ochii…

Gânduri de acum

I

O stradă scurtă şi îngustă vegheată de balcoane strâmbe în afara cărora atârnă rufele îngălbenite de uzură. Şi stropii apei de lighean, proaspăt îmbibată cu murdăria hainelor pe care tocmai le-a spălat, se scurg pe asfaltul neregulat, bătut de vânturile şi zăpezile anilor ce au trecut. Perdele întunecate împiedică ochii intruzivi de a pătrunde misterul sălaşurilor ce se ascund în clădirile roase de uitare. O uşă ferecată, cu un vizor străbătut de gratii veghează acest mic colţişor de istorie, în care timpul pare să fi stat în loc.

Groapa imundă

Åži m-am născut… Åži ce? ÃŽncă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcăreÅŸte acest univers decadent ce se numeÅŸte umanitate. ÃŽncă un nas să miroasă descompunerea morală ÅŸi sufletească a societăţii înconjurătoare ÅŸi a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. ÃŽncă o pereche de urechi să asculte marÅŸul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. ÃŽncă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci ÅŸi nepăsătoare, să îşi urle revolta împotriva direcÅ£iei în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. ÃŽncă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. ÃŽncă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomeraÅ£ie grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie ÅŸi îşi dă coate să aibă un loc cât mai în faţă la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Åži astfel pornesc la drum cu toate simÅ£urile înăbuÅŸite de presimÅ£irea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Groapa imundă