Tag: <span>visuri</span>

24

Pe perete ceasul stă neclintit, limbile sale singurul mesager al trecerii timpului. Tic-tac în surdină, secundele se scurg precum picăturile de laudanum dintr-o sticlă aproape terminată. Mereu circular, mereu întorcându-se de unde a plecat pentru un nou început, altundeva, pentru altcineva, repetitiv, dar niciodată monoton, tic-tac ceasul cântă tactul cadențat al vieții. Secunde devin minute, devin ore, devin zile, devin luni și ani și secole pe nesimțite, timpul merge veșnic înainte pe o autostradă cu sens unic.

Gânduri de acum

Peste aleea visurilor se arcuiau copaci maiestuoși. Crengile lor aplecate obosit sub greutatea frunzelor de un verde crud formau o boltă ocrotitoare călătorului timid prin viață. Dar vara a trecut, frunzele s-au desprins treptat și și-au găsit așezământ peste aleea tăcută. O mare roșiatică se ridică înaintea mea, o ploaie de frunze de o grație inefabilă se așterne în fața privirii mele mute de uimire. Aștept, savurez și mă las purtat de peisaj către un tărâm depărtat, un tărâm al liniștii și împăcării, un tărâm unde sunt doar eu… și toamna.

Gânduri de acum

Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveștii lor ce se desfășoară tacit în mințile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaștem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă și nici nu ne cunoaștem. Amintiri rămase în subconștient dar parcă desprinse din altă viață, din viața și experiența altora. Timpul trece peste praful micilor relații copilărești, își pune piciorul în el, se joacă, șterge dâra ce-am lăsat-o și trece mai departe fără a privi înapoi.

Pe ulițe de poveste

Privesc prin întunericul de afară și încerc să îl pătrund. Fereastra se interpune ca un rece scut între mine și orizontul negru de dincolo de realitatea imediată. Și stau și îmi realizez propria limitare. Oricât de mult m-aș chinui nu reușesc să pătrund cu privirea mai departe de apartamentele ce se înșiră fără viață și personalitate unul după altul, unul deasupra celuilalt, ca o mulțime monotonă și fără individualitate. Dar, de fapt, de ce încerc să văd dincolo de asta? De ce nu mă mulțumesc cu lumina din camera vecinului de lângă? De ce să caut să pătrund întunericul, când mă pot mulțumi cu o simplă definiție superficială a impenetrabilității acestuia? Pentru că am dreptul sa încerc. Pentru că mintea mea nu se mulțumește cu atât.

Groapa imundă