Postapocaliptic

O masă de lemn obosită de vreme stătea în mijlocul a ceea ce au fost odată patru pereți. Cu picioarele înfundate în molozul din care nu se putea ridica, trona neputincioasă lângă un televizor cu tub răsturnat pe o parte cu ecranul spart. Pe singurul perete care mai stătea în picioare, un tablou strâmb îi era singură priveliște. În jurul ei, pereții dărâmați de la jumătate și un sfert de fereastră trântindu-se violent sub puterea vântului: poc! poc! poc!

Canapeaua ruptă abia o mai recunoștea. Zăcea ruptă în două, cu mațele albe, pufoase pe afară și husa jerpelită. Un picup vechi învârtea un disc strâmb, blocat cu insistență pe același pasaj: Maybe! Maybe! Maybe… Un concert repetitiv cu care deja se obișnuise în cele câteva ore care trecuseră de când cerul se făcuse alb. Un alb atât de pur, atât de încins și orbitor. Răsunetul demonic zgudui pereții, sparse geamurile. Dacă nu ar fi avut patru picioare, probabil că s-ar fi clătinat și s-ar fi prăbușit. Dacă ar fi avut urechi, probabil încă ar fi simțit țiuitul insistent de după explozie.

Pe masă stătea un aparat foto vechi îngreunat de praf. Cu lentila acoperită, privind ușor către podea, zăcea neputincios. Nu a văzut nimic și îi părea rău. Dacă nu ar fi avut capacul ce-i întuneca zarea, probabil ar fi fost și el părtaș la evenimentul catastrofic. Ar fi văzut ceva, ar fi avut ce povesti. Se simțea inutil, auzise totul în jurul lui, dar nu știa ce s-a întâmplat. Și totuși simțea că s-a întâmplat ceva mare.

Capacul din spate era deschis, filmul voalat. Poate e mai bine că a trăit cu ochii închiși prin tot fără să îi pară rău că nu a putut să rețină nimic. Memoria unui eveniment magnific, pe veci pierdută în uitare. Trecuseră câteva ore, dar parcă erau o veșnicie. Nicio mișcare, nicio voce, nimic, doar trosnitul ferestrei și discul acela blestemat. De obicei, casa începea să se umple de forfotă și zumzet, iar acum totul părea atât de calm: mormântal, terifiant. Dacă ar avut suflet, poate ar fi simțit teamă, singurătate. Dacă ar fi avut picioare, probabil s-ar fi proptit în ele și ar fi plecat în recunoaștere. Dacă ar fi avut mâini, probabil și-ar fi dat capacul jos ca să mai poată privi odată lumea din jurul lui.

O zguduire ușoară îi făcu lentilele să vibreze în obiectiv. Capacul, prins prost, se desprinse și căzu. Văzu… Un alb copleșitor și apoi totul prinse culoare. Îi părea rău că își dorise să privească. Îi era bine în întunericul și ignoranța sa. Lângă canapea, un om întins pe spate, cu o privire goală și o figură cauterizată. Parcă îl cunoștea de undeva. Parcă îl mai văzuse.

Vântul bătea, iar cerul era de un roșu aprins, soarele se ascundea sub orizonturi luându-și ultimul adio de la umanitate. Din perete se desprinse fără avertizare o bucată și căzu spărgându-se în fărâmituri și praf: trosc! Un sfert de fereastră se trântea violent sub puterea vântului: poc! poc! poc! Picupul învârtea același disc strâmb, blocat cu insistență pe același pasaj ce se pierdea în ecouri peste ruine: Maybe! Maybe! Maybe…

Be First to Comment

Leave a Reply