Lipit de geamul mare din fața magazinului stătea copilul cu ochii holbați la peisajul din vitrină. O casă albă, dărâmată, în mijlocul unui pustiu alb, înconjurată de trei brazi. Mama îl trage de mână vorbindu-i din ce în ce mai răspicat să treacă mai departe. Cu greu îl dezlipi și dispărură printre străduțe.
Se născuse dintr-o pupă. Își desfăcu aripile maiestuos cândva înspre orele dimineții și deschise ochii privind în jur. Încă își mai amintea orele în care fusese doar o larvă, adunat în colțișorul confortabil împreună cu frații lui. Doar doi dintre ei prinseseră aripi, probabil ceva mai devreme pentru că deja explorau încăperea. O rază de lumină se sfia să pătrundă prin plasticul semi-transparent tăiat în forme pătrate.
Era prima oară când descoperea lumina și ceva din el se simțea atras de ea. Și totuși, parcă era încă bine pe jumătate cuibărit în colțul lui. Frații lui zburau prin jur și îl îmbiau să încerce și el, așa că își arcui piciorușele fragile, iar aripile începură să bată parcă singure. În câteva clipe, se trezi zburând între cei patru pereți albi cu două ferestre semi-transparente prin care mijeau razele soarelui.
Zbură pentru o perioadă ce părea a fi o viață, deși soarele abia reușise să urce înspre amiază când căsuța prinse apă. Se vedea în tavan, simțea vibrațiile picăturilor tremurând temeliile de hârtie. Deodată, o lumină puternică îl orbi. Se retrase într-un colț umbrit și privi încercând să își dea seama ce se întâmplă. Acoperișul nu mai era acolo, pereții umezi stând să se dărâme. Nu înțelegea ce este în jurul lui, dar înțelese că este momentul să zboare din calea edificiului ce se dărâma văzând cu ochii. Păcat… Era cald și bine. Frații lui zburaseră de cum se ivise primul semn de lumină, dar el șovăise. Voia să înțeleagă…
Fără timp rămas, se trezi într-o lume plină de posibilități, liber dintre cei patru pereți, dar simțindu-le constant lipsa. În fața lui era un univers nou, luminos și abia ce trecuse de amiază. Timp mai era destul. Doi ochi mari, albaștri îl priveau. Sau cel puțin credea că sunt o pereche de ochi. Era o creatură mare, precum nu mai văzuse. Oare îmi vrea binele? Este înfometat? Sau doar curios? Se retrase în zbor și se ascunse după un colț umbrit. Era frumos, verde, colorat de mână, era un brad. Dar el nu știa asta. Nu mai văzuse unul niciodată. Și chiar dacă l-ar fi văzut ar fi fost prea mare ca să îl cuprindă. Era o musculiță mică într-un univers mic, într-unul mai mare, într-unul și mai mare.
Ochii dispărură repede și în locul lor o mare de culori. Agitație. Niște ființe asemănătoare, curios de mari veneau și plecau, iar printre ele gri. Asfalt rece și câțiva copaci fără de frunze. Încercă să zboare către ei. Părea că se apropie, dar se izbi cu capul. Privi din nou înainte și toate acelea erau tot acolo. Mai făcu o încercare și se izbi din nou de un zid invizibil. Voia atât de tare să ajungă să exploreze, să vadă lumea, să guste aerul curat. Era liber dintre cei patru pereți ai copilăriei larvare și totuși între el și lumea din jur stătea ceva. Nu își dădea seama ce.
Seara se lăsa, soarele deja se ascunsese în spatele blocurilor gri. Vedea că lumea lui se întunecă așa că își luă într-un final inima în dinți și își urmă frații către acea lumină de sus pe care abia acum o observase. Se izbi puternic de o lumină arzătoare și căzu dobrât. Simțea cum capul său arde, o aripă înnegrită. Se propti în piciorușele sale, dar aripioarele nu mai vroiau să zboare singure. Își dădu seama într-un final că noaptea a venit. În mijlocul ruinelor căsuței de hârtie se întinse. Dacă ar fi avut lacrimi, probabil că ar fi plâns. În jurul lui se făcu întuneric, doar două raze de lumină în fața-i. Și acelea se stinseră încet.
Fata cu mâini albe și unghii roșii mai verifică odată că totul este în regulă. Privi căsuța nouă pe care o făcuse cu mâna ei ca să o înlocuiasca pe cea veche. Nu dădea bine să ai decorațiunile stricate în vitrină. Stinse lumina și trase ușa în spate. Încuie și se pierdu sub liniștea nopții printre străduțe.
Be First to Comment