Transport de noapte

Stătea zgribulit pe o bancă de lemn umed privind în gol. Oare a trecut ultima mașină? Nici nu mai știu la ce oră ajungea. Un bloc se ridica gri vis-a-vis cu două lumini chioare răzbătând printre perdele. Ce mi-ar plăcea să fiu și eu acum acasă.

Terminase Politehnica. Când? Nici el nu își mai aducea aminte. Știa doar că nu a fost la timp. În timp ce colegii și prietenii lui sărbătoreau absolvirea făcându-și poze în robe și făcând grătare ce mistuiau cursuri peste cursuri, el se gândea cum să facă să își ia și ultimele examene. Și așa s-au scurs cei doi ani de întârziere. Parcă abia ieri ieșise de pe băncile liceului plin de vise și speranțe, abia conștientizând că viața era aproape să înceapă. Dacă aș fi învățat mai bine, acum aș fi fost în altă parte. Poate chiar aveam și un master. Bine măcar că am unde lucra. Drumul abia începe, am de unde să cresc.

Ploua cu picuri mici și deși. O ploaie în ritm alert ce îngreuna vederea. Un vânt ușor o însoțea. Nu bătea tare, dar bătea rece, îl simțea în oase deși se zgribulise în geaca groasă. Miroase a iarnă. Încă puțin și o să înceapă să și ningă. Câteva săptămâni. Luminile din blocul de vis-a-vis se stinseseră. Lumea se ducea la culcare. Pe stradă nicio mașină. Unde naiba este autobuzul ala?

Marginea trotuarului de peste drum gemea de mașini înghesuite într-o parcare improvizată. În mijlocul lor o Dacie bătrână. Ruginită pe la margini, fusese odată albă. Acum avea culoarea prafului îmbibat cu apă. Câte ploi or fi căzut peste ea? Probabil nenumărate. Acum zăcea în parcare și nimănui nu-i mai păsa de ea. Lângă ea, o Skoda nouă cu același număr. Doar cifrele erau diferite. Odată ce îmbătrânești, vine o vreme când devii inutil. Și uneori ești lăsat în voia vremii, să te stingi sub greutatea picăturilor de ploaie, să te macini până la pierzanie în bătaia vântului.

Ce e cu gândurile astea? Ce se întâmplă cu mine? Sunt prea tânăr să mă gândesc la pierzanie. Am toată viața înainte. Drumul abia începe! O tânără trecu în grabă. Se lupta cu ploaia de sub o umbrelă neagră, destul de mare cât să-i apere părul strâns în coadă, dar nu cu mult mai mult. Se opri și se uită la el cu ochi mari și compătimitori. Îi întinse o monedă nouă de cincizeci de bani. O apucă uitându-se la ea. Nu înțeleg. Dar eu nu cerșesc pe stradă. Eu doar aștept autobuzul. Deschise gura pe jumătate, dar nu apucă să scoată vreun sunet, că fata dispăruse. Eu doar aștept ultimul autobuz. Vreau să ajung acasă. Aș putea să merg pe jos, dar este mult prea mult de mers. O să mai aștept un pic.

Ploaia se oprise. Afară mirosea a asfalt ud. Ochii i se închideau, pleoapele atârnau grele de somn. Am așteptat atât, este prea târziu să o apuc pe jos. Dar nu știu ce să fac. Luă în mână moneda strălucitoare primită de la fata cu umbrelă neagră. Încă nu înțelegea de ce i-a dat-o. Se uită la mâna sa și nu și-o mai recunoscu. În față-i se ridicau cinci degete stafidite și încovoiate. De la frig cel mai probabil. Cât ar fi putut să treacă? Sunt aici de maxim jumătate de oră. Își simți oasele grele și un junghi de durere îl pătrunse. Parcă nu aveam probleme cu spatele. Poate de la cât am stat în frig. Sau poate m-a tras curentul astăzi la serviciu. Se simți greu și se lăsă pe o parte. O să mă întind un pic. Nu e nimeni să mă vadă. Trebuie să vină și autobuzul, mâine e o nouă zi. Drumul e abia la început…

 

Be First to Comment

Leave a Reply