În necunoscut

Noaptea se lăsă pe nesimțite asupra parcului. Aleile care cu doar câteva ore înainte erau neîncăpătoare acum zăceau pustii trăgându-și sufletul și așteptând o nouă zi, alți oameni, alți pași. Apa lacului își ascundea algele, mizeria și mormolocii tineri la adăpostul întunericului, preschimbând verdele nespălat de peste zi într-un albastru închis și curat întrerupt doar de reflexia neregulată a lunii pline.

Pe mal un singur suflet stătea și privea bucățile de lună spartă în unduirile discrete ale apei. Citise până mai devreme, dar lumina felinarelor de pe alei era prea slabă și nici nu bătea până la el. Așa că se resemnă, rezemat de copacul care răsărea jumătate din pământ și jumătate din asfaltul buzei malului. Nu știa clar după ce se uită sau măcar dacă se uită după ceva, toată ziua se încuiase printre rândurile cărții, iar acum s-a văzut forțat să socializeze cu întunericul. Nu știa ce să îi zică și era aproape convins că acesta nu îi va răspunde, așa că se mulțumi doar să privească contemplându-i frumusețea mormântală, întreruptă doar de lună și de felinare. Nu era sigur dacă acestea îi întinează solemmnitatea sau i-o completează, poate că în orice negură trebuie să existe o rază de lumină. Poate că absolutul este rezervat divinității, poate doar aceasta poate vedea întunericul așa cum ar trebui să fie, acel întuneric pe care niciun ochi nu îl poate pătrunde pentru că arde retina mai tare decât cea mai puternică lumină. Sau poate că absolutul chiar nu există, la fel ca și divinitatea și poate este doar o proiecție a înțelegerii noastre umane pentru a putea mai bine defini niște concepte simple, pentru a le scoate din mediul lor natural și a le individualiza pentru a le putea cuantifica. Mereu simțim nevoia să măsurăm, să cântărim, să avem o cantitate a tot ceea ce ne înconjoară. Poate este doar nevoia noastră de a ne simți ancorați în realitate, sau cine știe?

Cine știe cât timp stătu astfel, dezbătând aceste idei cu el însuși. Deodată auzi discret un pssst! venind din spate. Tresări ușor și se întoarse, dar nu văzu nimic. Probabil era doar mintea care îi juca feste. Își reluă contemplarea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După un scurt timp se auzi din nou: pssst! Întoarse capul și o văzu, îl privea de după un copac. O siluetă neclară cu păr blond și cu ceea ce îi păru un zâmbet ștrengar îi perturba meditația. Nu o distingea foarte bine, dar i se păru că îi făcu un semn să vină, arcuindu-și mâna în direcția lui și unduindu-și degetul în semn de invitație. Nu știa ce să facă și ce se întâmplă cu el, dar curiozitatea îl mână cu pași timizi către copacul unde o văzuse. Între timp, însă, ea dispăruse. Se uită în jur și nu văzu nimic. Stătu așa câteva minute, învârtindu-se nedumerit și auzi din nou: pssst! De data aceasta, copila blondă a nopții purta o coroniță de flori în mijlocul grădiniței cu petunii de partea cealaltă a aleii. Se grăbi să o întâlnească, dar nici nu realiză când fata dispăruse, iar el stătea singur în grădinița cu petunii. Încontrat, o căută cu privirea și mai atent. Nu înțelegea rostul acestui joc. Voia să îl ghideze undeva? Era o nălucă a imaginației lui? Îl chemă din nou, de pe iarba verde și umedă dintre copaci. Ezită un pic, dar curiozitatea nu îl lăsă să renunțe, era o treabă de ambiție acum. Va afla unde va duce acest joc.

Ajunse în mijlocul luminișului, iar acolo îl aștepta chiar copila nopții. Îi luă mâna într-a ei fără să spună un cuvânt și apoi închise ochii și îl sărută. Închise și el ochii și se lăsă purtat de ea. O luă pe după mijloc cu o mână și-i atinse sânii perfecți prin rochia subțire ce îi acoperea cu cealaltă. Îi simțea buzele perfecte mulându-se pe ale lui, respirația caldă care se întâlnea cu a lui, un dans parșiv de feromoni. Când deschise ochii, însă, copila dispăruse deja. Își privi mâinile și nu-și dădea seama ce se întâmplă. Ici-colo strălucea un bob de praf de stele. Poți oare să săruți un înger și să continui să trăiești printre muritori? Te-ar mai putea impresiona o fată vie, un spirit ancorat într-o colivie de carne și oase? Oare este acesta un înger ce l-a sărutat sau un demon deghizat? Și oare a primit sărutul morții sau al vieții eterne? Sau poate este doar o noapte plictisitoare acolo în rai și au coborât să amăgească muritori. Incertitudinea îl omora, iar copila părea să fi dispărut de tot.

Se apropie de malul lacului și o văzu pe fundul acestuia, o manifestare luminoasă a perfecțiunii care pâlpâi de câteva ori și se stinse. Simți o atingere pe umăr și nu apucă să își dea seama ce se întâmplă decât abia când văzu apa apropiindu-se rapid de fața sa. Nu-și amintea lacul atât de adânc, nu atingea fundul cu picioarele. Vru să se ridice la suprafață, dar simți că ceva îl trage în jos. Deschise ochii larg și observă că apa nu îl deranja ca printr-o vrajă necurată. Văzu copila nopții care îi luase mâna într-a ei și îl îndemna să stea. Îi era teamă. Lacul era adânc și întunecat și întrebările prea multe, nu simțea că se îneacă, dar cine știe cât va fi până magia se va destrăma și plămânii lui vor fi invadați de apă? Ar putea să riște totul sau să se întoarcă la mal… Copila slăbise strânsoarea și părea că îi dă dreptul de a alege. Ar fi vrut să o întrebe dacă e înger sau demon, dacă îl vrea pe el sau doar să îl despoaie de ceea ce îl făcea om, dacă vrea iubire sau doar un partener de înot într-o noapte întunecată. Simți cum îl ia amețeala prin vârtejul de gânduri și întrebări. Inima îi bătea tare. Și-ar fi dorit copila pentru el, dar îi era teamă. Închise ochii și se lăsă dus de curent. Plutiră amândoi mână în mână, nu îi mai era frică. Poate va deveni și el un spirit al lacului și nu va mai fi nevoit să o părăsească niciodată. Sau poate va pieri mâncat de valuri și de întuneric.

***

Luna se reflectă spartă în unduirile apei. Parcul este pustiu, felinarele s-au stins în mare parte. Undeva la umbra unui copac, doi îndrăgostiți privesc îmbrățișați peisajul placid al nopții. Pe mal, un câine își așteaptă răbdător cu botul pe labe stăpânul pierdut printre valurile discrete ale lacului întunecat.

Be First to Comment

Leave a Reply