În așteptarea soarelui

Fusese o zi grea, fără discuție. Abia mai putea să întindă mâna după paharul de apă pe care și-l așezase strategic pe noptieră. Se uită pe furiș la ceasul care indica cu cifre mari și roșii ora 19:30. Ar fi adormit, era sigur de asta, dar, în ciuda oboselii, ochii refuzau să stea închiși. Privi îndelung pe tavan. Ziua strălucea într-un alb imaculat, iar acum, în întunericul sfârșitului de iarnă parcă lumina un pic din camera întunecată. Tavanul, el, mereu îi adăpostea escapadele amoroase, iar în ultima vreme fusese martor câtorva amoruri împărtășite, veghease peste somnuri liniștite, brațe încleștate, lacrimi de durere, iar apoi liniște. Dacă ar fi putut vorbi, probabil i-ar fi dat niște sfaturi, dar ce știe o placă de beton despre viață, despre iubire, despre împlinire sau dezamăgire? Sau poate doar respectă și păstrează secretele tuturor celor care au trăit la adăpostul lui.

Se ridică în capul oaselor și aprinse veioza. Luă cartea de pe noptieră și încercă să citească de unde rămăsese. Simțea că nu are stare și undeva în colțul plămânului stâng, cam unde acesta îmbrățișează cordul simțea fiorul unei anxietăți iminente insinuându-se printre ceea ce probabil erau celule organizate într-un țesut sau mai multe, îmbrățișate, solidare într-o iubire organică pe care doar moartea o poate fărâma. Ochii îi alunecau peste rânduri, dar mai mult printre ele, cuvintele se alăturau aleatoriu și ocazional revenea ca să le descopere punțile de legătură. Nu era în stare să citească. Termină o pagină și se opri fix înaintea începerii unui nou paragraf. Își antrenase memoria vizuală să rețină poziția celor citite în pagină, era tehnica lui de memorare. Închise cartea și poposi un pic cu gândul asupra acțiunii, încercă să o lege cu ce citise deja. Ceva despre viața în epoca de aur, visurile perisabile pierdute între roțile bine unse ale sistemului și morți singuratice pe paturi de spital. O mizerie. Cartea sau viața de atunci? Nu ar putea spune. Nu apucase vremurile acelea.

Poate că, totuși, vremurile alea nu erau așa de rele cum spune toată lumea. Atunci visurile erau puține, dar mărețe și aproape imposibil de atins. Sistemul avea grijă să le sfărâme sistematic, iar cele care nu se sfărâmau se pierdeau într-o mare lipsită de recunoștință, se plafonau în circuitul închis al autohtonului. Acum, visurile sunt multe, oricine își permite să viseze, oricine își permite să ajungă oriunde își dorește. Și pentru că sunt prea multe, oamenii nu mai știu pe unde să o apuce, puterea de decizie le aparține și totuși e slăbită de strălucirea îmbietoare a vendabilului. Visurile se sfărâmă la fel de intens ca înainte. Doar cauzele sunt altele. Oare este mai bine să nu îți permiți să visezi sau să visezi atât de mult încât să te pierzi iremediabil la răscrucea atâtor posibilități?

Scutură aceste gânduri din cap, era prea obosit pentru filosofie. Se uită pe furiș la ceas din nou. Ora era 20:30, scrisă cu litere mari și roșii. O oră de gânduri aleatoare și complet irelevante, iar somnul nu părea să îi binecuvânteze genele. Își simțea pleoapele îndeajuns de grele încât să nu se ridice din pat, dar îndeajuns de ușoare încât să nu poată adormi. Se gândi să mai facă o încercare și își trase pătura peste el, se întinse pe o parte, băgă o mână sub pernă și se cuibări cât mai confortabil posibil. Închise ochii și pentru câteva secunde chiar i se păru că alunecă spre o altă dimensiune, aceea a visării. Subit îi văzu fața la braț cu alt bărbat. Fără să realizeze, pleoapele îi tremurau și deja începuse să poarte o conversație mentală cu ea în care îi spunea tot ce simte despre ea și despre cum a acționat atunci când l-a părăsit în momentul lui cel mai greu. În mintea lui era atât de coerent, iar ea atât de receptivă încât la un moment dat o făcuse să plângă. Oare de ce nu reușise să îi spună toate astea când încă mai avea ocazia? Poate s-ar fi simțit mai bine acum. Sau poate ar fi găsit alt mod de a formula aceleași lucruri, unul mai tăios, mai dureros. Nici nu-și dădea seama de ce avea toate aceste gânduri. Se simțea chinuit de ele.

Se ridică din nou. Era clar că noaptea lui abia începea. Își luă laptopul și îl deschise. Se uită la desktop-ul gol, așa cum îi plăcea să îl păstreze, și nu știa ce să facă mai întâi. Parcă ar fi navigat pe Internet fără un scop anume sau parcă s-ar fi jucat un joc. Sau ar fi putut să scrie sau să deseneze ceva. Dar nu, nu se simțea inspirat, așa că încercă prima variantă. Citi niște articole, iar anxietatea începuse să se insinueze iarăși. Se gândi că nu prea mai are bani, iar ziua de salariu era abia săptămâna următoare. Începu să își facă calcule. Cum ar putea să cheltuiască mai puțin luna asta, să rămână cu mai mulți bani. În fond, alți oameni trăiesc din mult mai puțin și nu se plâng. Sau poate și ei au aceleași gânduri noaptea, dar nu discută despre ele. Atât cu atât, minus atât, minus atât și minus celelalte… Prea multe minusuri. Dacă ar renunța la fumat? Oare ar fi mai bine? Desigur ar fi, ar fi un plus major.

Amintindu-și de fumat, se ridică cu laptopul în brațe și se duse în camera vecină să fumeze. Acest pachet va fi ultimul, își promise, așa cum făcea aproape în fiecare săptămână. Nu știa să promită solemn. Nu lui, în orice caz. Față de oricine altcineva își ținea promisiunile, mai puțin față de el. Oare de ce suntem noi, oamenii, atât de incapabili să avem respectul pe care îl avem față de alții și față de noi? Poate ar trebui să ne disociem cumva de noi înșine, să ne privim drept o entitate separată și atunci când îi facem o promisiune să ne gândim că aceea ne va bate obrazul. Dar suntem prea ocupați pentru astfel de exerciții mentale. Ar fi o seară ideală pentru un astfel de exercițiu, dar e prea obosit ca să se chinuie. Se gândi să își facă un ceai.

Luă ibricul, îl umplu și îl puse pe foc. Nu avea răbdare. De ce nu poate ceaiul să fie gata instant, la comandă? De ce trebuie să așteptăm până fierbe apa, până se infuzează? De ce ne trebuie răbdare? Era un om răbdător de fel, dar dacă voia ceva, acest concept devenea subit foarte străin. Își dorea mult prea tare ca lucrurile să se așeze repede, să fie și el într-o normalitate percepută pentru care nu știe cât au așteptat sau luptat alții, dar care considera că i se cuvine și lui. E conștient că de câteva ori a atins acea stare spre care tânjea, dar a dat-o la o parte pentru că lui i s-a părut că nu se simțea așa cum s-ar fi așteptat. Sau a crezut că ar putea mai bine. Așa că a început să găsească defecte până și în punctele cele mai bine țesute ale vieții sale. Se simțea vinovat. Începură să-i treacă prin cap fiecare episod, pe rând, o avalanșă de alegeri greșite, unele dintre care nu știe sau nu mai are cum să le îndrepte. Se spune că niciodată nu e prea târziu și își clădise zidul de optimism pe această fundație, zidul pe care se urca de fiecare dată ca să privească viața în ansamblul ei posibil, atât de vag, atât de depărtat de concret.

Apa dădea în clocot. Opri focul, puse patru plicuri, ca de obicei și o farfurioară deasupra și așteptă. Se simțea amețit, parțial de oboseală, parțial de anxietate, parțial de gândurile care se succedau atât de rapid încât abia mai reușea să țină pasul cu ele. Le urmărea greu, dar le resimțea efectul din plin, un ușor val de depresie întunecându-i gândurile și dărâmându-i zidul de optimism. Nu e nimic, îl va reconstrui mâine când, la lumina zilei, toate visurile pierdute se regăsesc sub auspiciile unei alte zile plină de posibilități. Bău ceaiul și mai fumă o țigară, anesteziindu-și gândurile cu distracții ieftine pe Internet. Se băgă la loc în pat, lăsând laptopul și cana goală pe birou. Se uită pe furiș la ceas, era deja ora 23:00. Atât de intense au fost gândurile încât n-a simțit trecerea timpului? Sau doar a procrastinat mult în universul digital? Nu mai contează, azi este o zi în care clar nu se mai întâmplă nimic.

Își trase pătura pe el, întins pe o parte. Mai privi odată telefonul care nu indica nicio notificare. O altă zi în care nu mai are cine să îi spună noapte bună. Îi reveniră gândurile legate de ea, conversațiile mentale, imaginea ei cu alt bărbat, bucuria lui gândindu-se că poate mai are o urmă de umanitate și îi pare rău pentru ce a făcut. Gânduri și nimic mai mult, ancorate fragil într-un nor de incertitudine cu un cârlig de pescuit fără momeală, fără posibilitatea de a atrage siguranța. Așa că se mulțumi cu iluzia unei certitudini sperând în factori fabricați de mintea lui avidă de justiție poetică.

***

Ea era lângă el și se priveau cu ochi reci. El nu mai simțea nimic și trecuse peste. Ea plângea realizând ce a făcut, el era fericit pentru că își regăsise visurile și lucra spre împlinirea lor. Făcea tot ce și-a dorit, era un om activ, implicat, era tot ceea ce ea a pierdut, dar ce altcineva va câștiga. Printre pleoape se strecurau picături de lumină nouă, acea lumină pe care o urăști atât de tare pentru că te catapultează violent către realitate, dar o iubești enorm pentru că este avatarul unui nou început. Deschise ochii și se ridică, un zâmbet obosit pe buze. Ieri fusese o zi grea, fără discuție, dar astăzi va fi alfel, pentru că fiecare zi este o oportunitate. Își ridică zidul de optimism peste sine ca pe o haină nouă și se duse zâmbind să se spele pe față.

Be First to Comment

Leave a Reply