Succes și fericire

Succesul este un concept care capătă o greutate din ce în ce mai mare în ultimii ani. Devenit un scop în sine, a ajuns să ne ghideze existența, ademenindu-ne cu povești duioase ale unei vieți de vis. O viață de vis care, de cele mai multe ori, nu se mulează mai deloc pe ceea ce ne dorim cu adevărat și pe ideea noastră de fericire, dar pe care o îmbrățișăm naivi ca pe o promisiune fermă a societății în care ne învârtim. Pentru că, în fond, dincolo de a fi un principiu la fel de abstract și indefinibil ca și fericirea, succesul a ajuns să se substituie acesteia ca și ghidaj existențial dictat de oamenii din jurul nostru.

Dacă luăm ideea de fericire, acea Nirvana la nivel personal spre care tindem toți și pe care fiecare și-o definește în funcție de propriile-i trăiri, personalitate și preferințe, îi îndepărtăm cu barbarism componenta de liber-arbitru și o înlocuim cu niște norme stricte, obținem ideea de succes. Succesul este acel nivel de fericire artificială spre care ar trebui să tindem pentru a îi mulțumi pe cei din jur, pentru a întruni niște condițiii existențiale la fel de seci și rigide în unele privințe ca și legile naturale instinctuale care ghidează viața animalelor de care atât de tare ne dorim, în infatuarea noastră, să ne diferențiem agățându-ne de atribute precum rațiune și simțire.

Nu putem nega că există oameni a căror idee de împlinire se bazează pe aprecierea celor din jur, oameni pentru care succesul se confundă cu fericirea la nivel personal. Dar pentru noi, majoritatea, cei care preferăm să sfidăm rigiditatea societății în favoarea propriilor noastre scopuri, ale propriilor noastre idei despre modul în care am vrea să ne trăim viața, succesul nu constituie decât un principiu inventat de societate pentru a omogeniza etapele esențiale ale vieții noastre, pentru a ne îngrădi în niște puncte de reper bine stabilite și a-i ostraciza pe cei care aleg să își urmeze propria cale.

Să înveți, să faci bani, să ai o carieră, să îți întemeiezi o familie, să ai copii, toate acestea sunt repere în funcție de care ești cu foarte mare ușurință catalogat drept un succes sau un ratat. Nu toată lumea, însă, trebuie să se alinieze unor norme fixe, nu toți trebuie să urmăm un drum clar, predefinit. Una din utopiile totalitare a fost chiar uniformizarea socială pe care, mai mult sau mai puțin inconștient, societatea actuală încearcă să o impună și astăzi, nu prin norme legislative, ci prin încadrarea vieții fiecăruia într-una din cele două extreme: succes sau ratare… iar în tot acest timp, cei care ne cataloghează se scaldă în mediocritate.

Nu am considerat niciodată că trebuie să mă aliniez la niște standarde, să devin un produs șablonat al unei societăți cu viziuni înguste. Întotdeauna am vrut și am căutat să fiu propriul meu om, să învăț ceva pentru că așa am considerat necesar, să îmi fac alegerile în funcție de ceea ce îmi doresc eu, nu de ceea ce își doresc alții. Mediul în care trăiesc mă face să mă aplec uneori, să fac compromisuri pentru a mă menține, libertatea în forma ei pură nu mai este de mult un concept tangibil. La fel și noțiunea noastră de fericire este îngrădită de un puternic instinct de prezervare care, deși ne obligă la anumite concesii, nu ne taie niciodată aripile de tot.

La finele drumului suntem doar noi cu noi, fiecare singur în fața propriei conștiințe, singurul judecător pe deplin apt a ne mustra, singura instanță care ne poate spune dacă am avut “succes” sau dacă am ratat, dacă am trăit pentru noi sau dacă am trăit pentru alții, dacă alegerile noastre ne-au aparținut cu adevărat. Și atunci, alergătura avidă după recunoaștere socială, după ideea de succes, se va îneca într-o mare de regrete dacă nu am găsit măcar odată în viață curajul de a ne arunca în gol de dragul dorințelor noastre, înarmați doar cu speranța că nu ne vom zdrobi trupul fragil.

Be First to Comment

Leave a Reply