Noaptea se scurge printre ace de ceasornic, tăcută, placidă, învăluită într-o aură magică. Este acea aură de căldură familiară în care mă învăluiam de fiecare dată în așteptarea febrilă a zilei de Sfântul Nicolae zgâindu-mi ochii în spatele pleoapelor, încercând să îmi imaginez cum reușește moșu să intre într-un apartament de bloc lipsit de horn. Poate că este vorba de o complicitate părintească sau poate bate la ușă atunci când copiii sunt prea adormiți ca să îl mai audă sau poate se strecoară imaterial pe sub ușă. Și, astfel, din gând în gând, adorm cu un zâmbet nerăbdător pe față dorindu-mi ca noaptea să treacă mai repede.
Am vrut odată să îl pândesc, voiam să îl văd, să îi mulțumesc, voiam să trag un ochi prin sacul cu bunătăți, să îmi aleg cu mâna mea dorințele. Am vrut, dar mi s-a spus că moșu’ nu vine la copiii care nu cred și care vor să îl aștepte treji până în zori de zi. Mi s-a spus că are trac și că nu se arată în public, că doar părinții îl văd, atunci când se duc să îi spună ce-și doresc cei mici. Așa că l-am lăsat să își vadă de treaba lui, știam că va veni, știam că am fost cuminte, așa că am închis ochii și am crezut.
Noaptea se scurge printre ace de ceasornic, neobișnuit de caldă și senină și totuși apăsătoare. Mi-am lăsat adidașii la intrare, așteaptă visurile de altă dată, strălucirea zglobie din ochii copilului de atunci și bucuria descoperirii unei noi dorințe împlinite. Este mult prea târziu. Din spatele unui pahar de bere și a unei scrumiere pline realizez că ora de culcare s-a scurs de mult. Vreau să îl pândesc, vreau să trag un ochi prin sacul de bunătăți, să îmi aleg cu mâna mea încă o clipă de naivitate. Vreau, dar știu că moșu’ nu vine la cei care nu mai cred…
Be First to Comment