Vreau să plutesc pe un ocean limpede, privind cu ochii închiși la cerul senin de un albastru îmbietor. Vreau să întind mâna și să apuc fiece urmă de nor, să îl prind în podul palmei și să îl ascund sub apă ca să nu îmi umbrească orizonturile. Vreau să simt că ating cu vârful nasului tronul vânturilor marine, să îmi înec simțirea cu mireasma brizei calme, să aud liniștea. Vreau să îmi percute timpanul în vibrații cadențate la cuvintele cele nerostite care așteaptă în adâncuri, vreau ca ele să se ridice, să vină lângă mine, să le simt, să le îmbrățișez, să pot închide ochii și să mă scufund.
Vreau să te simt plutind alătură-mi, să simt valurile ce se desprind de trupul tău anesteziat cum îmi dezmiardă fiecare por al pielii. Vreau să te aud rostind vorbele cele nevorbite, cântecul fără de orchestră al simțămintului reverberând prin toată ființa mea. Vreau un cuvânt, sau poate două, vreau doar să nu mai știu nimic, să mă ascund cu tine în albastru, să nu mai cunosc diferența dintre apă și celest. Vreau ca tot universul să se năruie în jurul nostru, să nu mai existe foc și apă, aer și pământ, decât suflet și simțire într-o vacuitate cunoscută doar de noi.
Vreau glasul sirenelor perfide să tacă, să amuțească solemn pentru momentul meu de reculegere, acel moment în care voi întinde mâna și o voi întâlni pe a ta… acel moment în care mă voi simți în siguranță… acel moment în care voi vrea ca doar tu să rupi tăcerea, la granița dintre ape și azur.
Be First to Comment