O personalitate marcantă, mult invidiată de contemporani datorită succesului reputat în ciuda afiliației politice difuze servind propriei agende, Carol Davila a venit în 1853 în România și nu a mai plecat, schimbând total fața societății, percepția asupra nevoii de sănătate, ridicând un sistem funcțional din cenușa rudimentarității medievale. Unul dintre personajele marcante ale secolului XIX la noi în țară, a format bazele a ceea ce avea să devină o tagmă aparte a societății, o veritabilă pătură socială de sine stătătoare.
Acum, la mai bine de un secol și jumătate, ne învârtim într-un cu totul alt context. Totul se mișcă atât de repede și necontrolat, lumea evoluează în jurul nostru, dar din păcate nu mai are cine să ne împingă să ținem pasul. Zilele în care aderarea la o facultate de medicină, munca asiduă depusă pentru a accede în cercul select al cadrelor medicale însemnau ceva, zilele în care a fi medic era un titlu de onoare socială, dar și umană încep să apună încetul cu încetul. Deși foarte mulți continuă să se înghesuie la porțile facultății sperând să obțină un loc, deși meseria de doctor este în continuare una foarte căutată, atât motivațiile cât și viziunea asupra acesteia s-au schimbat drastic.
Într-un timp ce se scurge încetul cu încetul spre imemorial, această meserie era un titlu de noblețe, era rezervată celor care doreau cu adevărat să facă o diferență, înclinația către studiul medical se năștea din pasiune, o pasiune care doar creștea pe măsură ce individul evolua. Drumul se clădea asiduu prin ani și ani de studiu, ducând în final către o recunoaștere spre care atât de mulți aspirau: o recunoaștere de cele mai multe ori la nivel spiritual mai degrabă decât material… pentru că, în fond, dorința de a profesa se năștea primordial din dorința de a ajuta, de a schimba ceva, chiar și în viața unui singur om.
Privind, prin comparație situația de astăzi, putem realiza ușor că foarte multe s-au schimbat. Lumea este alta, mentalitatea este alta, iar aspirațiile sunt cu totul altele. Dacă ar fi să întrebăm majoritatea celor veniți visând la un loc în facultatea de medicină, vom realiza cu stupoare că dorința lor de a porni pe acest drum greu se rezumă la satisfacții materiale obținute în străinătate. Din ce în ce mai puțini vor răspunde cu sinceritate că asta simt că își doresc, că spre asta aspiră, că au o pasiune pentru cunoașterea corpului uman, pentru a învăța cum să repare și să îmbunătățească acest mecanism complex în folosul altora. Risipite în vânt sunt orice înclinație către compasiune, dăruire, generozitate, studiul medical se îndreaptă vertiginos către o comercialiate dureros de accesibilă oricui a învățat primele trei pagini ale manualului de admitere si crede că poate da un diagnostic.
Și este trist… Este trist atunci când vezi copii prezentându-se la ușa facultății de medicină, sperând să intre și întrebând unde sunt sălile de “filozofie” sau “filologie”. Este trist că vrei să accezi către un drum despre care nu știi nimic, despre care nu prea îți dorești să știi nimic, dar speri că îți va aduce o cantitate substanțială de bani pentru că așa ai văzut în filme sau pentru că un verișor care, poate, chiar a pus pasiune în ceea ce a făcut a reușit să facă asta.
Ar trebui să ne oprim un pic și să ne mai și evaluăm. Să ne evaluăm posibilitățile, să ne evaluăm motivațiile, să ne dăm dăm o palmă peste ochi consternați realizând că poate nu sunt dintre cele mai potrivite cu ceea ce credem că am dori să facem. Și atunci este momentul propice pentru a ne regândi strategia, pentru a ne alege un alt drum sau pentru a ne găsi adevărata pasiune nedescoperită. A porni înainte pe o cale, cu atât mai mult una având în balanță atâtea implicații socio-morale, ar trebui să fim convinși de faptul că banul nu este singurul scop pentru care mergem în această direcție, altfel mai mult ca sigur nu vom reuși. Iar uneori această realizare vine atât de târziu încât ne vom da seama că ne-am petrecut ani buni din viață alergând un ideal atât de sec, atât de dezumanizant și am pierdut atât de mult timp făcând ceva din care nu am dorit decât finalitatea materială, dar nefiind în stare să facem față și drumului către acea finalitate.
Pentru că, fără apa pasiunii, drumul prin deșertul vieții este lung, greu și uneori fatal.
Be First to Comment