Trăiesc și retrăiesc. Îmi trasez linii unind puncte numerotate ca într-o carte cu jocuri de copii, căutând drumul cel mai scurt din punctul în care mă aflu până în următorul. Uneori mai și ocolesc, ca să mai trag de timp. Îmi place acest joc, nu mă grăbesc să termin desenul să văd ce se ascunde în spatelor punctelor aglomerate pe fila albă. Uneori mă întorc prin puncte mai vechi, mai mult din greșeală și totuși de obicei intenționat. Pentru că așa vreau eu. Pentru că vreau să mai revizitez acele momente importante când am atins câte un punct cu număr rotund, sau acele momente în care am unit din greșeală două puncte care nu erau consecutive. Mi-aș dori să pot șterge și să îndrept greșeala, să iasă la final un desen magnific, fără greșeli, dar din păcate m-am apucat să îl completez cu pixul.
Tag: <span>regrete</span>
Pe peretele rece scrâșnește asurzitor zgomotul oaselor rupte zgâriind în piatră, scrijelind în agonie numele meu, numele tău, numele ei, numele lui, numele noastre ca un obituar al trecutului. Humerusuri descărnate, scapule înjumătățite, vestigii reci, împrăștiate ale unor umere pe care am plâns zac în țărâna rece. Trosnitul proaspăt al ilionului călcat în picioare, al pubisului separat de corp și craniile ce rânjesc perfid privindu-mă prin orbite golite de simțire cum pășesc timid prin osuarul a ceea ce am pierdut.
Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beția inconștientă a anilor de liceu și am pășit într-o nouă etapă a vieții mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică și priveam înainte cu speranță la patru ani de studenție în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poți trăi în aceștia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinație sâmburele de adevăr al legendelor studențești. Dar cum nu chiar tot în viață este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii și am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor și frustrărilor mele de patru ani.
Mă simt amețit… Mai mult, simt că plutesc pe norișori pufoși. Sunetele din jurul meu au o rezonanță familiară, le aud, le recunosc, dar în același timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt mințile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului?