Se priviră în ochi preț de mai multe minute. Apoi el se aplecă și își ridică cu un gest șovăitor geanta plină până la refuz. Mai așteptă un pic, privind-o, examinându-i figura perfectă de fetișcană necoaptă, calculându-i reacțiile și privirea, dar Adriana nu zise nimic. Zâmbetul ei se transforma în grimasă și înapoi în zâmbet într-un dans bipolar al sentimentelor contradictorii. Marc îi aruncă un ultim zâmbet și se întoarse către trenul care se pregătea de plecare.
Category: <span>Povestioare</span>
Ionela era o femeie împlinită. Pe toate planurile. Tot ce avea adunase singură și drumul prin viață tot singură și l-a făcut. Mereu a fost stăpână pe viața ei.
Astăzi te-am văzut după multe zile de gânduri răzlețe, de stat imaginându-mi ce-ar fi fost dacă totul ar fi decurs altfel. Erai în fața mea, erai tu și doar tu. În spatele unei măști ieftine mi-am ascuns nevoia de a te mai lua odată de mână, de a te strânge la piept și de a-mi aminti de serile petrecute împreună. Dar nu am avut curaj, îmi este teamă. Îmi este teamă să nu o iau iar de la capăt, îmi este teamă să nu intru iarăși în același cerc vicios. Å¢i-am cerut mai mult decât îmi poți da sau decât crezi tu că îmi poți da și totuși… Totuși când te-am văzut în fața ușii aș fi vrut să te opresc, dar nu am știut cum… Aș mai fi vrut să te sărut odată, să te mai simt măcar pentru câteva secunde cum te-am simțit în acest timp pe care l-am petrecut împreună. Paharul tău mă veghează, gol, de pe masă, amintindu-mi că poate n-ar fi trebuit să mă ascund…
Deci… Cum ziceai că te cheamă? Mă întrebă privindu-mă cu ochi goi, dar cu un zâmbet cald, afecțios.
Alin sunt. V-am fost elev acum zece ani, dom’ profesor. Am venit să văd ce mai faceți și să o văd și pe doamna profesoară. I-am răspuns zâmbindu-i înapoi cu afecțiune. Cred că mi-a scăpat și o expresie ușor compătimitoare.
Cerul s-a rupt în două, despărțit de o lance roșiatică. Geamurile întunecate ale blocului alăturat se luminau timid unul câte unul. Dintr-un copac o cioară se ridică săgetând orizontul meu. Îmi încleștez degetele în jurul filtrului de parcă aș vrea să îi storc ultima zvâcnire din viață și îl îndrept fără să mă gândesc de două ori către scrumiera plină. Împreunată cu surorile ei, țigara sfârâie ușor și își dă duhul sub puterea apăsării mele. Iar s-a făcut dimineață. Încă o noapte pe care am pierdut-o făcând naiba știe ce. Nici eu nu mai știu.
Se aplecă asupra ei și îi șopti câteva cuvinte în ureche. Buzele ei se arcuiră atât de subtil încât o respirație mai puternică le-ar fi putut deranja oricând armonia nocturnă. Nici nu deschise ochi, nici nu zise nimic, doar amorți cu acel zâmbet ca un cocon mustind de fericire. Se întoarse și el pe partea cealaltă și închise ochii, nu înainte de a-și mai verifica odată telefonul mobil așa cum făcea în fiecare seară.
Plouă de două zile legat. De la balcon, Jean vede cum s-a format un mic fluviu care gâdilă cauciucurile mașinilor parcate de-a lungul trotuarului. Acesta curge clipocind frenetic sub greutatea picăturilor de ploaie care îl împlinesc către alte și alte străzi, primind afluenți de prin ganguri și străduțe mai mici, își taie cursul prin munți și văi de beton obosit. Orașul zace neputincios ca un boboc galeș care s-a pierdut de cârd și nici nu mai are puterea să piuie, să-i cheme.
Am o oaie roz. Știu, este o alegere ciudată pentru un animal de companie, dar culmea e că ea m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Într-o seară când mă întorceam acasă s-a aciuat pe lângă mine și nu a mai plecat. Mare mi-a fost uimirea când m-am trezit în fața ușii cu o oaie lângă mine. Și încă una roz! Dar nu am putut rezista privirii aceleia tâmpe și ușor zâmbitoare, tipic ovină, așa că am poftit-o să intre în casă.
O masă de lemn obosită de vreme stătea în mijlocul a ceea ce au fost odată patru pereți. Cu picioarele înfundate în molozul din care nu se putea ridica, trona neputincioasă lângă un televizor cu tub răsturnat pe o parte cu ecranul spart. Pe singurul perete care mai stătea în picioare, un tablou strâmb îi era singură priveliște. În jurul ei, pereții dărâmați de la jumătate și un sfert de fereastră trântindu-se violent sub puterea vântului:Â poc! poc! poc!
Lipit de geamul mare din fața magazinului stătea copilul cu ochii holbați la peisajul din vitrină. O casă albă, dărâmată, în mijlocul unui pustiu alb, înconjurată de trei brazi. Mama îl trage de mână vorbindu-i din ce în ce mai răspicat să treacă mai departe. Cu greu îl dezlipi și dispărură printre străduțe.