Revenire

Au trecut atâția ani. Nu atât de mulți încât să nu-i pot număra pe degetele de la o mână, dar îndeajuns de mulți încât să fi uitat ce eram cândva. Se spune că ne reinventăm constant, că găsim mereu un nou eu care se naște dintr-un cumul de experiențe care evoluează constant. Chiar se spune asta? Nu știu, dar eu o spun pentru că așa simt acum, deci sigur așa este. Eu cel de acum nu mai este Eu cel de atunci, este un alt Eu, mai obosit, mai împovărat și mai bătrân.

Ultima oară scriam în 2017 despre o umbră. Evident, era vorba de moarte, dar cine naiba stă să citească elucubrațiile nocturne al unui simplu cineva? Eu sunt Eu, dar pentru tine sunt doar cineva care și-a găsit un refugiu în a împrăștia cuvinte fără noimă într-un spațiu public. Probabil că nici nu îți pasă și ai ajuns aici pur din întâmplare sau pentru că ți-a apărut acest link pe undeva prin feed-ul de la Facebook. Da, între timp am învățat că nu trebuie să mă feresc de cuvinte care descriu realități concrete. Cuvinte triviale le-ar spune cineva mai pretențios în timp ce bea un ceai cu miere într-o ceainărie boemă, răsucindu-ți mustața în timp ce citește Camus și se preface că îl înțelege. Mi-am pierdut metafora din mine atunci când am gustat din biscuitele otrăvit pe care viața mi l-a întins, iar eu l-am servit naiv direct din mâna ei. Cred că era și o poveste similară cu o fată care s-a înecat cu mere oferite de necunoscuți rău-voitori. Sau poate că era un film. Sau poate era un film bazat pe o poveste. Sunt sigur că dacă citești aceste rânduri știi la ce mă refer. Morala este să nu consumi biscuiți de la necunoscuți, îți vor provoca dureri enorme, dureri de care scapi doar cu un anumit fel de pastile. Dar mie nu-mi place să iau pastile, că îmi dau anxietate. Cred că într-un fel a început să îmi placă durerea aia. Un fetiș nesănătos, mi-ai spune dacă ai fi față în față cu mine, dar ce bine că nu ești ca să îmi ții morală.

În orice caz, vreau să mă desfășor, să iau ce era mai bun din Eu acela de atunci, să fiu pentru tine cineva, dar alt cineva decât eram atunci. Un cineva poate mai bun sau poate mai blazat sau poate pur și simplu altfel. Cine sunt acum? O întrebare prea profundă la care îmi rezerv dreptul să nu răspund, cel puțin momentan. Dar pot să-ți spun că beau la fel de mult ca și atunci, doar poate că fumez mai mult. Leviatanul încă mă pândește, dar între timp și-a mai adus și alți câțiva prieteni. Încerc să scap de câțiva dintre ei, dar cumva îmi este rușine să nu le răspund la telefon atunci când sună să mă cheme la o bere. Poate ar trebui să fiu mai asertiv?

Hai să îți spun un secret: încă trăiesc în aceleași regrete și dureri care îmi modelau metafora de altă dată. Pentru că cuvântul născut din suferință este mai greu decât acela născut din bucurie, sau cel puțin așa am simțit eu mereu, poate și pentru că rândurile astea și acest spațiu în care ele se desfășoară este un spațiu de refulare. Era un obicei bun, aveam să aflu, încă încercând să înghit rahatul ăla de biscuite, de 2 ani de când îmi tot stă în gât. Gustul s-a dus de mult, la fel și otrava, dar au rămas zgârieturile pe esofag și hemoragia digestivă.

Rănile se închid greu, sângele curge până se face cheag, iar cheagul rămâne acolo, o pseudotumoră care să-ți amintească ce ai făcut. Știi bine ce ai făcut, dar parcă nu îți vine să îți bagi degetul pe gât și să rupi coaja pentru că îți e frică de o nouă sângerare. Frica, neîncrederea te inundă și te țin în loc. Unde mai pui că mai e și factorul estetic. Bineînțeles, nimeni nu se va uita la tine în gât să vadă cheagul care a crescut ca un cuib de șobolani, dar pe de altă parte tu știi că e acolo și asta e de ajuns, nu? NU?

Ei, bine, am prins un pic de curaj și am rupt coaja, să văd dacă s-a vindecat. Pare vindecată de ceva vreme, dar nu am vrut să accept acest lucru. M-am ascuns în spatele fricii de sângerare atât de mult timp că nici nu am vrut să accept realitatea biologică a faptului. Dar ce bine că acum, la o oră la care aud păsărelele cântând, am realizat că poate că sunt ceva mai puternic de atât. Nu știu dacă m-ai urmărit până acum, dar îmi tot stă pe limbă un urlet surd în noapte. Ar trebui să ți-l strig în față? Nu aș vrea să te sperii, dar cumva, pe undeva, nu prea îmi pasă.

Mă arunc în genunchi în fața universului și ridic mâinile către un infinit care poate fi metaforic sau poate doar o proiecție a nimicniciei care este existența noastră individuală. În orice caz, eu sunt acolo privind văzduhul înecat în întuneric și repetându-mi până la refuz: pizda mă-sii, am revenit!

P.S.: Poza de la început e veche, dar nu-i așa că se potrivește de minune?