On etait jeunes, on etait fous…
Se ridică și mai privi încă odată în jur la camera mică unde stăteau aruncate parcă la nimereală atâtea lucruri. Într-o parte era canapeaua, obosită și plină de păr de câine. O cumpărase de la cineva pentru că era mare și aveau loc două persoane întinse pe ea, iar când se extindea era mai mare decât patul lui din dormitor. Pe biroul acum gol zăceau multe pahare cu urme de suc, de ceai, de lapte, o cutie terminată de bere și două farfurii cu resturi de mâncare. Le-ar fi spălat în mod normal, dar acum nu mai voia să se despartă de acele particule reziduale îmbibate de saliva Lui. Voia să păstreze fiecare atom din ființa Lui acolo pe unde s-a pierdut în materia acelei camere micuțe, ca un tablou al unor visuri tinerești.
Îi sări în ochi cana din care băuseră prima oară ceai, un ceai cu două pliculețe de mentă, un strop de lapte și două linguri de zahăr, așa cum îi plăcea. Tot din acea cană băuse și ultimul ceai atunci când cu lacrimi în ochi plecase. Un miros apăsător îi întâlni nările și îl recunoscu fără să clipească. Era mirosul lui îmbibat cu un iz puternic de tutun stătut. Era mirosul fiecărei seri petrecute împreună când la câte un film fumau în pat și beau și mâncau biscuiți, iar universul lor se oprea la geamul dincolo de care viscolea zăpada primului Crăciun. De afară se auzi zgomotul amețitor al unui viscol sec, fără zăpadă, agitând crengile goale ale copacilor și în pauze frânturi din melodia lor de la vreun vecin care avea radioul dat prea tare. O lacrimă i se scurse timid pe obraz și o sterse rapid. Își promisese că va fi puternic, că nu va vărsa lacrimi, ci doar sânge luptând pentru ceea ce lui i se pare drept.
Se apropie de ușă și zăbovi cu mâna peste întrerupător. Pentru câteva secunde se gândi că ar trebui să stingă lumina, dar se răzgândi. Voia ca atunci când fiecare dintre ei se vor întoarce acolo să găsească totul așa cum a rămas, nu ar fi vrut să strice nimic din icoana serilor petrecute împreună adunate într-o cameră cu calciu galben pe pereți. Încuie în urma lui și păși încet pe hol sperând că într-una dintre dățile când vor mai vizita acea cămăruță se vor regăsi, la o anumită oră aleasă instinctual privind la ceasuri diferite și visând la același lucru. Până atunci putea doar să spere că timpul nu va depune mucegai pe vasele nespălate și igrasie pe pereți și că de pe hol curentul nu se va insinua pe sub ușă măcinând amintirile pe care le-a lăsat într-un colț printre toate celelalte.
Deschise ușa și ieși împovărat gustând aerul rece al unei ierni nehotărâte. În spate căra gânduri primite în schimbul amintirilor și se cocoșă sub greutatea lor și sub starea de vomă care îl încercase de cu dimineață. Într-adevăr nimic nu se pierde, totul doar se transformă. Și cu acest gând părăsi pe moment clădirea de apartamente unde nu intră decât cei ce caută fantomele trecutului.
Be First to Comment