Ad infinitum

Pământul mai face o rotație, o nouă zi mijește la fereastra lui Tudor. Simte lumina scurgându-se peste ochii lui închiși îmbiindu-l să se trezească. Alarma sună. Întinde o mână, apucă telefonul și cu o pauză amețită de gândire apasă butonul de Snooze. Nu vrea să se trezească, nu la realitatea asta. Închide ochii iar și încearcă să își imagineze că cele 10 minute pe care le mai are până la următorul cântec al alarmei sunt o eternitate de schimbări. Încearcă să se convingă că cel ce se trezește este altul, mai motivat, mai convins, unul care este complet fericit cu ceea ce are și a uitat ce a pierdut. Și alarma sună iar…

Și iar soarele îl izbește în plină față cu revelația realității, și iar o nouă zi se naște în care nu a reușit să uite toate lucrurile pe care le-a lăsat în urmă. Vise, speranțe, avânturi curajoase cu aripile tăiate, spulberate în hăul nemilos al vieții. Prea tânăr ca să simtă gustul amar al dezamăgirii irevocabile, prea bătrân ca să se poată minți singur că drumurile sunt infinite și posibilitățile nenumărate. A țintit către stele cu o rachetă fără combustibil visând să atingă marginile universului, dar acestea erau prea îndepărtate.

Cu un gest reflex își alungă gândurile într-un coș de gunoi odată cu hârtia grasă de la o merdenea. Nici nu a realizat când s-a îmbrăcat și a plecat de acasă, iar acum este deja în stația de metrou așteptând iar trenul care îl va duce către muncă. La fel nu a realizat nici când valul marilor spreanțe s-a spart de stânca realității monotone. Ca în fiecare dimineață îi trec prin cap imagini și scenarii, unele reale unele urmări ale ce ar fi putut să fie dacă ar fi avut mai mult curaj să apuce viața de frâie și să o dirijeze acolo unde și-ar fi dorit de atâtea ori. Cum ar fi fost să fi plecat la studii peste mări și țări? Să cunoască altă lume, alți oameni, să învețe alte lucruri decât nimicul pe care l-a învățat aici. Acum ar fi gustat monotonia la un alt nivel, monotonia ascunsă în spatele numelui unui angajator de renume, având ocaza să își aducă contribuția la lucruri mai mărețe.

Soarele este sus pe cer și începe să coboare. Biroul se golește, iar el se întoarce către casă pe același drum, cu același grup de colegi. Gălăgioși, de treabă, o distracție binevenită de la trenul gândurilor care îl poartă mereu prin gări atât necunoscute fără a opri, însă, în niciuna. Nici nu și-a dat seama când a căzut. Nu mai știe dacă a fost voluntar sau dacă s-a împiedicat. Auzea lumea agitându-se panicată undeva departe și cele două lumini ale metroului apropiindu-se ca niște forțe eliberatoare din încleștarea gândurilor. Ochii i se zbăteau entuziasmați de a fi scăpat din monotonia zilnică. Astăzi avea să fie o altfel de zi.

Se ridică gâfâind, transpirat și cu inima accelerând parcă să prindă din urmă timpul pierdut. Își ridică o mână și se uită la ea prelung. Pământul mai face o rotație, o nouă zi mijește la fereastra lui Tudor. S-a trezit prea brusc la realitatea asta. Se trântește la loc privind tavanul și așteaptă primul cântec al alarmei. Azi s-a trezit înaintea lui, spre deosebire de celelalte zile. Poate astăzi are să fie o altfel de zi.

Be First to Comment

Leave a Reply