Pulbere de ceață

Deci… Cum ziceai că te cheamă? Mă întrebă privindu-mă cu ochi goi, dar cu un zâmbet cald, afecțios.

Alin sunt. V-am fost elev acum zece ani, dom’ profesor. Am venit să văd ce mai faceți și să o văd și pe doamna profesoară. I-am răspuns zâmbindu-i înapoi cu afecțiune. Cred că mi-a scăpat și o expresie ușor compătimitoare.

Ah… Și se lăsă o liniște apăsătoare. Doamna profesoară este la spital. S-a dus să își facă un control. Bătrânețile… Știi cum e.

Da, văd cum e, gândii eu, dar nu am spus nimic. Mă fixase cu privirea, cu expresia neschimbată. Totul mirosea a vechi, stăteam la masa îmbătrânită cu față de masă roșie și catifelată, un pic roasă de moliile necruțătoare ale anilor ce s-au scurs. Biblioteca mare, din lemn masiv ce suporta asupra ei nenumărate cărți de matematică stătea gârbovită și emana un miros de lemn vechi cu care mă obișnuisem și acum zece ani când veneam aici în fiecare săptămână. Eram un copil, ce abia aștepta să intre în viață. Învățam matematică în camera de zi, pe o masă masivă cu un geam de sticlă. Dom’ profesor stătea în capul mesei, eu pe o latură, lângă el. Dintotdeauna fusese un om blând, care ținea la copii și se vedea. Aici am învățat geometrie și algebră, aici am servit de câteva ori ghiudem de casă și castraveciori bulgărești murați care erau atât de buni… Deși veneam în fiecare săptămână ca să învăț, de fiecare dată mă simțeam ca în vacanță la bunici.

Încă îmi amintesc când mi-ați dat castraveciori bulgărești. A fost cea mai frumoasă ședință de meditații din viața mea, m-am trezit spunându-i. Nu știu de ce, dar simțeam nevoia să tai un pic tăcerea apăsată de uitare.

Mă privea cu afectivitate. Da, îmi amintesc. Era prima oară când am făcut, doamna profesoară era foarte mândră de ei. Chipul său se luminase mai mult, iar ochii îi sticleau cu patima amintirii.

Tăcerea urmă din nou, în timp ce mi-am învârtit ochii peste pereți. Domnul profesor stătea pe o canapea și acum privea și el camera cu fascinație de parcă tocmai o descoperise. Părea fericit, situat undeva între siguranța familiarității și bucuria descoperirii. Își întoarse ochii către mine. Redeveniseră goi. Deci… Cum ziceai că te cheamă?

Alin sunt. V-am fost elev și dumneavoastră și doamnei profesoare acum zece ani. I-am zis iarăși calm.

Doamna profesoară este la spital, la un control. Bătrânețile… Știi cum e. Nu știu dacă ajunge prea curând. Poți să îți scrii, te rog, numele pe foaia aia? Că eu sunt bătrân și mai uit. Scrie-ți numele și un număr de telefon și o să îi spun să te sune. Mi-a zis ușor pierdut. Mă privea iarăși cu ochi goi, dar cu același zâmbet cald și afecțios, într-o perpetuă nedumerire asupra scopului meu în acea casă și totuși atât de bucuros că am venit.

Am luat un pix și mi-am scris numele și numărul de telefon pe foaie. Nu puteam să nu mă gândesc la doamna profesoară și gât de greu trebuie să îi fie. În fiecare zi, aceeași redescoperire a tot ceea ce a fost și în fiecare zi acel alunecuș inexorabil către uitare. Doi oameni care au împărțit tot ce au avut: amintiri, vorbe, iubire și doi copii, toate acum fantasme pasagere ale ceții.

M-am ridicat într-un târziu și am plecat dând mâna cu dom’ profesor și urându-i de bine. Știam că probabil va uita să îi arate hârtia soției, dar nu eram nervos pe el. Știam că undeva în adâncuri, în spatele retinelor neputincioase ale ochilor minții eram și eu pierdut printre multe alte amintiri și multe alte fețe care deveneau difuze sub lacrimile bătrâneții pe umerii căreia apasă uitarea.