Roz

Am o oaie roz. Știu, este o alegere ciudată pentru un animal de companie, dar culmea e că ea m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Într-o seară când mă întorceam acasă s-a aciuat pe lângă mine și nu a mai plecat. Mare mi-a fost uimirea când m-am trezit în fața ușii cu o oaie lângă mine. Și încă una roz! Dar nu am putut rezista privirii aceleia tâmpe și ușor zâmbitoare, tipic ovină, așa că am poftit-o să intre în casă.

Oaia mea nu mă părăsește niciodată. Merge cu mine peste tot. Cred că lumea nici nu o observă, poate că uneori nici nu se vede, este un animal special, destul de discret dacă vrea. Unii par să o vadă și se holbează și mă fac să simt ușor stingher, de parcă n-ar mai fi văzut o oaie roz în viața lor. Măcar este cuminte, nu face mizerie și nici dezastru pe unde umblă. Uneori intră cu mine și în baruri și localuri. Uimitor, nimeni nu o oprește la intrare, deși scrie clar că nu am voie cu animale înăuntru. Poate că nu o văd? Sau poate că o tolerează? Sau poate că nu le pasă.

Oaia mea de obicei tace. Nu este foarte vorbăreață. În casă behăie doar când simte că nu primește atenție. Uneori mă enervează și îi ard una. Nu tare, cât să se potolească. Se retrage într-un colț o perioadă, iar apoi începe și mai abitir. Într-o zi tot se va sesiza un vecin și îmi va reproșa că nu îmi pot stăpâni animalul. Oaia mea devine uneori vocală și atunci când sunt în public, deși nu foarte des. Este ciudat și îmi vine să intru în pământ de rușine atunci când începe să facă scandal la terasă sau pe stradă.

Oaia mea nu mănâncă nimic, nu trebuie să fac drumuri la pet shop sau pe la căpițe cu fân. Nu știu cum reușește să se mențină în formă. Cred că am creat o legătură atât de strânsă cu ea încât se satură din gândurile mele, din bucuriile mele, dar mai ales din decepțiile mele. Mereu zâmbește. Mereu acel zâmbet tâmp și ovin cu care m-am obișnuit. Dacă sunt trist, vine și se pune lângă mine și mă privește. Lung și sec. Uneori îi dau un șut, dar se întoarce. Nu pleacă nicăieri. O închid în hol, dar a învățat să deschidă ușa. Nu de tot. O deschide cât să bage capul și să mă privească.

Odată am încercat să o duc până într-un loc ascuns și să o las acolo. Mare mi-a fost mirarea când am ajuns acasă și ea mă aștepta în fața ușii. Nu știu cum a ajuns, dar e clar că e iute de picior. Mai iute decât mine. Atunci mi-a fost clar că nu pot să fug de ea și că ar trebui să mă obișnuiesc cu faptul că mai am o gură de hrănit în casă. O gură pe care o hrănesc cu toată ființa mea.

One Comment

Leave a Reply