Oameni care mi-au schimbat viața (V)

Rapid au trecut anii… Suntem oameni mari acum, am lăsat în urmă ce au fost anii studenției, bucuria dimineților petrecute la cafea în Jeg, grăbiți să nu ratăm examenul, sandvișurile calde pe care le primeam când dormeam în cămin prefăcându-mă că învăț pentru încă un examen… Încă o dimineață în care primul lucru pe care îl auzeam era tonul acela de alarmă pe care încă îl urăsc.

Oare unde s-au ascuns nopțile în care te supărai pe noi că pierdeai la cărți, nopțile în care ne luam câte o sticlă de vin pentru că nu aveam chef să învățăm și ne făceam cu stoicism copiuțe pentru a doua zi? S-au dus și s-au stins în amintire, dar ce nu voi uita niciodată este că acolo, în sala aceea din lectură din P3 am primit prima mână neașteptată de ajutor. După ore întregi, la șase dimineața eram pregătit pentru prima oară să înfrunt realmente un examen. Și m-am simțit bine. Nu m-am mai simțit singur în lupta mea împotriva unui sistem care încerca să mă îngenuncheze.

Xeroxul facultății a început să lucreze și pentru mine: curs după curs, după curs… Le-am adunat, am încercat, în cele din urmă am și reușit. Examen după examen, după examen. Și știu că fără tine acolo s-ar fi ales praful. Pentru că tu ai fost cea care m-a ridicat atunci când mă propteam cu fundul în pământ, ai fost cea care m-a convins să trag atunci când eu voiam să împing.

Ai fost întotdeauna o fată și o femeie puternică, fața ta sensibilă ascunsă în spatele unei măști de fier. Am apreciat întotdeauna capacitatea ta de a lupta pentru ceea ce îți dorești, uneori chiar în ciuda a ceea ce simțeai. Și totuși, acum ești atât de departe față de atunci când te-am cunoscut, când m-am chinuit să te conving că acesta este drumul tău și trebuie să îl urmezi. Și uneori mi-aș dori și eu să pot să o fac să pară la fel de ușor precum ai reușit tu în toți acești ani.

Nu știu cum ar trebui să articulez recunoștința pentru faptul că m-ai ajutat să devin om, să închei un ciclu, să nu fiu doar încă un altul care a renunțat la ceea ce început. Știu, însă, că puține lucruri pe această lume m-ar putea face să uit. Am învățat împreună, am lucrat și lucrăm împreună, am crescut împreună de la copiii de liceu care eram la oamenii care suntem acum: urcând pe muntele vieții către vârful pe care ni-l dorim.

Acum, după anii ce au trecut realizez că fără tine nu aș fi fost aici. Și chiar dacă nu sunt unde mi-aș fi dorit și visurile mele pierdute nu se mai întorc, pot spune că viața mea ar fi fost într-un cu totul alt loc acum. Poate mai bun, poate mai rău, dar sigur mai gol. Astfel, nu pot decât să închin sticla de bere în timp ce pe fundal urlă It’s My Life, melodia care întotdeauna îmi va aminti de tine, și să îți mulțumesc.

Be First to Comment

Leave a Reply