IV. Prin vâltoarea vieții
Noaptea s-a lăsat pe nesimțite peste străzile înguste. Pavate cu intenții bune ale unei ere ce se stinge ușor în memoria celor ce pășesc asupra lor, susțin neobosite ruinele trecutului prin care bate vântul schimbării. Un miros cunoscut mă întâmpină în holul mic cu podea de mozaic. Nu s-au schimbat încă îndeajuns de multe, dar viața mea abia începe.
Peste acoperișuri noi și vechi, peste lumini stradale ce invadează întunericul într-un galben murder, peste poduri părăsite și pisici ale străzii stau și contemplez infinitul. Nu se vede nicio stea, doar luna chinuindu-se să iasă de sub un văl de umbră.
Noaptea este întunecată și plină de necunoscut, un văl negru care se așterne pe gânduri, amintiri, peste temeri, vise destrămate, bucurii și extaz. Și din tenebre răsar, una câte una, asaltând pe rând citadela echilibrului simțirii. Un val rece de neliniște îmi suflă în ceafă, în timp ce căldura prezentului se luptă să mă liniștească. Iar eu mă uit în gol lăsându-mă purtat de briza gândului.
De unde am venit? Unde mă duc? Tot ceea ce știu este că am completat un cerc, că m-am întors de unde am răsărit, că pășesc pe podelele unde mergeam de-a bușilea și desenam forme de nerecunoscut pe hârtii vechi, îngălbenite. Știu că privesc acum de sus acolo unde obișnuiam să privesc de jos, că totul pare acum atât de mic, când atunci mi se părea atât de mare. Și era singurul univers pe care îl cunoșteam, un univers cald, un univers în care nu știam să văd decât zâmbetele și bucuria celor din jur, iar grijile și suferința nu aveau niciun impact, căci dispăreau în umbra naivității precum bau-baul din spatele șifonierului atunci când îl mustra bunica.
Acum, acest univers îmi aparține iar. Pot să îl străbat mai repede de la un capăt la altul. Este mai mic și totuși mult mai mare, pentru că mi-am luat cu mine amintirile, gândurile, bucuriile, dezamăgirile, fețe la care mă gândesc seara înainte de culcare și fețe pe care vreau să le uit, vise năruite și noi speranțe. Am extins limitele și am făcut loc pentru toate, pentru că, oricât mi-aș dori, nu le pot lăsa uitării. Sunt ale mele, m-au clădit, sunt parte din mine, mă completează. Le voi ține, dar, cu mine în timp ce îmi voi bea cafeaua matinală savurând zorii unei zile noi.
Orice început necesită un sfârșit. Totul se supune unui echilibru. Pentru fiecare punct pe care l-am înscris în paginile vieții mele, am început un nou alineat. O nouă perspectivă, o nouă viziune, un nou drum pe care am ales să merg. Întregul meu univers este în alegerile mele, fie bune, fie rele. Eu l-am clădit prin sudoarea de pe frunte, prin sângele din bătături și prin lacrimile vărsate pentru fiecare lucru la care a trebuit să renunț. Nu le putem avea pe toate, dar avem puterea de a alege ce dorim să ținem aproape.
M-am uitat astăzi după copil, așteptam să îl văd iar râzând de printre jucării, dar nu l-am mai găsit. Se pare că s-a risipit în trecut, închis în chihlimbarul timpului împreună cu toate visele și aspirațiile pe care nu am reușit să i le împlinesc.
Be First to Comment