Familie… Pentru mulți dintre noi acest cuvânt are o încărcătură greu de estimat. Pentru mulți dintre noi este acel mediu în care am crescut, în care ne-am simțit mereu în siguranță, unde ne-am întors de fiecare dată când viața ne-a doborât din picioare, acolo unde legăturile sunt atât de puternice încât dau iluzia imuabilității. Familia este acel concept în care marea majoritate ancorează tot rostul existenței individului, pornit din sânul unei familii și căpătând datoria fondării uneia noi pe post de leagăn al copilăriei unei noi generații. Și, totuși, acest concept pare din ce în ce mai fad, iar Radu Jude ține să ne arate asta cu vârf și îndesat în a sa comedie neagră Toată lumea din familia noastră.
Marius, un dentist divorțat pornește de dimineață să își ia fiica, Sofia, de la mama ei și să plece într-una din puținele vacanțe pe care i le mai permite legea. Ajuns acolo, află cu stupoare că Otilia, mama, a lăsat vorbă ca fata să nu plece nicăieri deoarece este ușor răcită. Nepregătit să renunțe la unul din puținele ocazii de a-și vedea copilul și de a petrece timp cu el, Marius hotărăște să plece, totuși, dar se lovește de rezistența tatălui vitreg care insistă ca acesta să o aștepte pe Otilia. De aici, totul spiralează într-un ritm alert către abisul disperării. Marius își pierde cumpătul și recurge la gesturi disperate și violente care frizează limita credibilului, dar care servesc perfect pentru a ilustra agonia neputinței. Este un om care vrea să se agațe de ultima fâșie a umanității sale pierdute. Incapabil a da drumul trecutului și de a merge înainte, încearcă vizibil o gamă largă de stadii și trăiri: gelozie, frustrare, disperare, târguială, furie.
Copilul este la mijloc, este mărul discordiei și, totuși, este cel care are cel mai mult de suferit din toată povestea. Prinsă între un tată disperat în fața iminenței pierderii oricărei legături cu singurul său copil și agățat de trecut, cu probleme și frustrări nerezolvate și o mamă care face tot posibilul să șteargă trecutul cu buretele și să își reconstruiască viața, fetița este incapabilă a conștientiza ce se întâmplă și totuși oscilează copilărește între a-și condamna tatăl pentru reacțiile sale necumpătate și a-l ierta pentru tot.
Un film care pictează un tablou sumbru cu mai multe implicații. Pe de o parte, avem imaginea unei familii destrămate, un tată care încearcă să lupte pentru dreptul de a putea fi alături de fiica lui și se simte amenințat atunci când planurile îi sunt date peste cap, o mamă care încearcă să își refacă viața și să șteargă trecutul cu buretele, dar și un copil de cinci ani care abia pricepe ce se întâmplă în jurul ei, dar vizibil afectată de furia dezlănțuită a tatălui ei. Pe de altă parte, avem imaginea omului care nu mai trăiește decât pentru copil, singura legătură pe care o mai are cu trecutul peste care nu poate trece, incapabil a-și găsi drumul, omul pentru care a pierde și această ultimă legătură înseamnă a pierde sensul vieții, o debilitantă derivă existențială.
Filmul este foarte bine făcut, iar actorii numără numele grele precum Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Arșinel și Stela Popescu, dar și nume noi care promit, precum Șerban Pavlu în rolul principal. Regizorul a reușit cu măiestrie să construiască un minivers al pierzaniei în acel apartament în care se desfășoară aproape toată acțiunea filmului și a închis cu un final deschis, după cum e tipicul cinematografiei românești în ultmii ani, parcă vrând să lase privitorul să tragă propriile concluzii asupra problemelor ridicate. Nu este un final fericit, dar nici unul trist este doar… un final spre care putem să reflectăm, care ne îndeamnă să deschidem ochii larg și să realizăm că dacă rămânem ancorați în trecut, apele regretelor se vor revărsa asupra noastră și nu ne vom mai putea ridica la suprafață.
Be First to Comment