Fiecare tremur, fiecare fior, fiecare explozie sentimentală trăiește în noi, prin noi, ne inundă sufletul, ni-l îngreunează, ni-l taie, ni-l sfâșie, ni-l înalță, ni-l vindecă, ni-l îneacă. Fiecare tremur al bucuriei, al extazului, al disperării, al iubirii, al urii, al eliberării sau al resemnării ne cutremură ființa, ne face să reverberăm după strune neauzite. Vibrația fiecărei trăiri se naște în noi, crește în noi, se extinde către universul ce ne înconjoară. Dar puțini oameni sunt cei care reușesc să își concentreze cutremurul ființei către o exteriorizare creativă, să îl împărtășească cu ceilalți pentru a-și elibera presiunea interioară.
Datorită acelor oameni s-a născut poezia. Din transfigurarea lumii înconjurătoare printr-o viziune prismatică a propriilor trăiri, trăiri pur umane, trăiri simple, trăiri cu care ne putem identifica fiecare dintre noi. Dând o pagină galbenă și prăfuită, ne lăsăm purtați pe aripi de visare, pe bătăi de inimă extaziată, pe lacrimi sărate vărsate într-o mare de amar către un univers în care fiecare element se schimbă sub imperiul sentimentului. Și regăsim poetul cu a lui jale rostită în fiecare șuer al vântului, în fiecare venă galbenă a frunzelor ce stau să cadă, cu bucuria lui cântată din glasuri candide de păsărele, reflectată într-un zâmbet de pe fundul unui lac, cu lacrimile lui prefăcute în roua dimineții ce se prelinge galeșă pe fire de iarbă verde.
O nouă viață, un nou început, o altă existență în primăvara sufletului îmbătat de sete de a trăi, un tremur al buzelor obosite, o grimasă a feței uscății și o privire goală și lipsită de speranță în iarna ființei ce-și așteaptă obștescul sfârșit. De la agonie la extaz, de la zenit la nadir, parcurgând straturi ale existenței, instanțe ale aceleiași și aceleiași naturi uscată de tristețe și resemnare sau înviată și îmbibată într-o ploaie caldă de mici bucurii. Suntem purtați prin universuri în care ne regăsim, mici colțuri de lume în care domnește un suflet de om ce suflă viață în fiecare fir de iarbă, în fiecare frunză risipită, în fiecare imperfecțiune a fulgului de nea. În fiecare bob de grâu, în fiecare fir de praf, în fiecare fulg de mucegai poetul a găsit frumosul, a descoperit umanul și l-a transformat în unealta propriei exteriorizări.
Prin versuri melodioase suntem inundați de trăiri familiare, care ne trezesc amintiri, care ne arată laturi ale noastre de existența cărora nici nu știam. Poetul insuflă viață până și celei mai neînsemnate pietricele, pierdută într-o mare de nisip, transformând-o într-o nestemată a propriei simțiri. Prin suflet și trăire fiecare colț de cameră întunecată poate deveni scena unei mari iubiri și receptaculul unor înalte idealuri, sau pușcăria unui suflet stingher și resemnat în așteptarea obștescului sfârșit, dezamăgit de inutilitatea aspirațiilor către ținte mult prea înalte pentru limitata noastră natură umană. Și nimic nu ne poate da mai mulți fiori decât regăsirea noastră în acel colț de cameră, în instanța poetului, realizarea că îmbrăcat în metafore, oximoronuri și apoteze se ascunde un suflet ca și al nostru, animat de aceleași dorințe și visuri și subjugat acelorași limitări ale umanității.
Be First to Comment