S-au dus foile din calendar, iar zăpada încă se lasă așteptată. Frigul de afară aduce o miasmă înșelătoare de iarnă. Și totuși mai sunt două zile până la finalul anului, două zile până când toți ne vom putea minți cu iluzia că problemele noastre au rămas problema anului ce a trecut și că ne înscriem într-un nou capitol, curat, imaculat, mai plini de energie și de speranțe. Dar înainte să pot da pagina și să încep să scriu trebuie să mă gândesc mai bine la tot ce a fost, la cum am evoluat, dacă am evoluat, la ce aș putea face să mă sustrag cercurilor vicioase în care m-am complăcut. Trebuie să pot porni la drum cu mintea limpede și împăcată conștient în același timp de schimbările pe care trebuie să le fac pentru a nu mă înscrie pe o curbă descendentă.
Anul care a trecut a fost un an greu, un an al adaptării, al transformărilor. O facultate nouă, un set nou de cunoștințe de acumulat, un întreg univers nou de cucerit. Am pășit cu încredere și cu un scop clar, acela de a încerca să îmi împlinesc un vis, de a scăpa din cercul vicios al complacerii în situații care nu îmi aduc satisfacție pe toate nivelele. Și a fost bine, o nouă poftă de viață mi-a fost insuflată, am căpătat forțe noi și m-am simțit în stare să cuceresc lumea pentru că totul merge altfel în momentul în care faci lucruri care îți plac.
Mi-am redescoperit totodată pofta de a îmi împărtăși gândurile în scris cum o făceam odată. Aproape că uitasem ce înseamnă cu adevărat să scrii sub impulsul sentimentului, să lași cuvintele să curgă dând o formă concretă unor trăiri lăuntrice. Simțeam că am pierdut puterea asupra cuvântului, că am uitat cum să îl controlez, să îl țin în frâu, să îl modelez după cum doresc. Și încă nu mă simt complet stăpân pe acesta, dar probabil cu timpul voi reuși să îl subjug voinței mele din nou. Am încercat și încerc să redescopăr plăcerile lecturii, să redescopăr puterea creatoare a cuvintelor așternute de cei care știu cu adevărat să zămislească universuri veridice, să dea glas unor idei, să aducă la viață personaje și personalități cu care să pot simpatiza, cu care să mă pot identifica. Uitasem cum este să visezi alături de acestea, să trăiești odată cu ele, să simți odată cu ele și să fii izbit de puterea revelatorie ale unor situații.
Anul care a trecut am încercat să redescopăr iubirea și am eșuat mizerabil. Poate că alegerile mele au fost dintre cele mai impulsive și mai prost calculate sau poate pur și simplu a trebuit să simt lațul karmei strângându-se un pic în jurul gâtului amintindu-mi că nimic în viață nu este gratuit, că toate relele se plătesc mai devreme sau mai târziu. Am simțit cum este să fii dat cu capul de caldarâm și să îți pierzi puterea de coordonare, stima de sine și încrederea în propriile capacități. Și poate asta m-a transformat și mai mult într-o ființă avidă de reconfirmare. Mai mult ca sigur că din unele privințe cel ce sunt acum nu sunt cel care eram și sunt un produs al acelei contuzii dure ale cărei efecte se mai resimt și pe care o aștept să se vindece. Nu am fost niciodată un om slab, mi-am asumat mereu greșelile și am mers mai departe învățând din ele. Am fost mereu un om care a pus preț pe sentimente, dar care s-a lăsat doar foarte rar pradă patetismului afectiv. Și totuși am rămas știrbit, șifonat, sensibil și nesigur, poate pentru că a fost o lovitură puternică sau poate că pur și simplu există o limită în toate.
Mi s-a mai dat, totuși, o șansă. O șansă pe care încerc din răsputeri să nu o ratez din cauza efectelor trecutului. Dar învăț, încet-încet, să iubesc din nou așa cum trebuie, să tratez cu respect, să încerc să înțeleg, să realizez că nu pot lua pe nimeni de-a gata și că trebuie să depun mai mult efort, nu doar să fiu doar sclavul unui sentiment pe care să sper că celălalt îl va împărtăși în timp ce eu mă scufund într-o mare de patetism de lirism închipuit. Nu merge așa și realizez asta. Realizez că nu toți suntem la fel și fiecare își manifestă afecțiunea în felul lor, realizez că unii oameni au nevoie de spațiu, că manifestările de afecțiune constante nu sunt pe gustul tuturor și că insecuritatea nu face decât să genereze repulsie și distanță. A durat ceva, dar sunt convins că totul va fi bine și că urmele experiențelor din această vară se vor risipi lăsându-mă în urmă doar pe mine, cel ce am fost și care sunt cu adevărat. Și tot ce sper este să nu fie prea târziu…
M-am lăsat pradă unei superficialități pe care conștientizând-o mă doare. Pentru că nu sunt eu acela. Și știu că trebuie să mă adun din ruinele lipsei mele de voință și putere și să încep din nou să muncesc spre a îmi recrea universul pe care îl doresc, la care visez. Nimeni nu mă va ține de mână în timp ce îmi lamentez eșecurile și sunt conștient de asta. Este momentul să ridic ochii din țărână și să privesc din nou spre răsărit pentru că viața merge înainte iar eu trebuie să îi țin piept. Nu vreau să fiu doar un val care se izbește insistent de aceeași faleză risipindu-se în patru zări, vreau să fiu acel val care acoperă și cucerește țărmul, acel val care distruge cocioabele trecutului în calea lui lăsând loc pentru nou.
Be First to Comment