Am avut recent plăcerea de a asista la una dintre punerile în scenă din cadrul celei de-a treia ediții a Festivalului de Teatru pentru Deținuți EXIT, din cadrul Festivalului MultiArt. Piesa a fost o adaptare a operei Richard al III-lea și a constituit o supriză neașteptat de plăcută. Trebuie să recunosc, înainte de toate, că am pășit în sală fără prea mari așteptări, în contextul în care asistam conștient la o acțiune cu tentă socială și, prin urmare, manifestările aveau mai degrabă un substrat social decât unul realmente artistic.
Și totuși, urmărind piesa da capo al fine am rămas oarecum uluit de calitatea punerii in scenă, de posibilitățile și potențialul afișat de câțiva dintre cei aleși să insufle viață nouă unei opere dramatice clasice. Într-un mariaj cât se poate de fresh al modernului cu medievalul, presărat cu elemente de un comic mai mult sau mai puțin subtil, piesa s-a desfășurat în fața ochilor mei menținându-mi interesul viu pe tot parcursul acesteia.
Elementul care mi-a captat atenția cel mai mult a fost prestația personajului central care pur și simplu m-a uimit în calitatea mea de simplu privitor. Richard a coborât în mijlocul nostru și ne-a insuflat dintr-o privire și un gest toată ambiția sa de parvenire, toată perversitatea cu care și-a plănuit intrigile pe cursul drumului său de accedere la tron. Cu o dicție și o mimică dincolo de orice așteptare impusă de natura festivalului și de sorgintea actorilor, personajul a reușit să se impună, să devină sufletul spectacolului. Bineînțeles, nu puteau să lipsească aerul românesc din atmosfera punerii în scenă. Acesta a fost inspirat realizat prin introducerea lăutarului acompaniat la clarinet care a impregnat o notă comico-manelistică solemnității cerute de scena înmormântării. Un binevenit element de comic relief printre multe altele care a autohtonizat piesa, aducând lorzii și ducii mai aproape de realitatea identității noastre naționale. Finalul piesei a constituit un exercițiu postmodern de ilustrare a bătăliei de la Bosworth Field și a sfârșitului lui Richard la mâna lui Richmond printr-un psihedelic de banal joc de Rock, Paper, Scissors.
Bănuiesc că, într-un fel, cel puțin prin această piesă, festivalul și-a dovedit și subtextul social pe care încearcă să-l inducă, anume acela că nimeni nu este dincolo de reabilitare, că ar trebui să conștientizăm și să luăm măsuri pentru reintegrarea în societate a celor care la un moment dat s-au distanțat de normele acesteia. Prin această manifestare artistică s-a demonstrat că și dincolo de porți ferecate poate exista potențial, poate exista talent, că acesta nu ține cont de fundal și că trebuie încurajat, trebuie lăsat să se manifeste. Și s-a văzut efortul, s-au cunoscut roadele. Pe figurile participanților în actul teatral s-au putut citi dedicația, entuziasmul cu care au luat parte la acesta, bucuria de a mai gusta, chiar și pentru câteva ore, din fructul interzis al libertății, al interacțiunii cu lumea de dincolo de gratii și sârmă ghimpată și de a face un nou pas către o nouă viață.
Munca acestor oameni și actul lor social este cu atât mai valoros cu cât această piesă chiar reușește să scoată în evidență existența acestui potențial acolo unde omul ignorant nu și l-ar putea imagina niciodată din cauza stereotipurilor și preconcepțiilor impuse de aceeași societate care trebuie să realizeze că un om privat de libertate și închis într-o celulă nu se va întoarce în lume cu lecția învățată, ci, mai degrabă, mai înverșunat pe societatea care l-a ostracizat între patru pereți.
Be First to Comment