Introspecție

De unul singur mă învârt în cercuri căutând o față nouă printre sute de oglinzi. Mă privesc atâtea variante diforme ale mele, imitându-mi caraghios fiecare mișcare, vreau altceva, vreau să scap din cercul vicios al labirintului de oglinzi, al tuturor diformităților mele înșirate înaintea mea precum un muzeu morbid al celor mai urâte manifestări. Adânci, nedescoperite, așteptând să iasă la suprafață, egoiste, egocentrice, nepăsătoare, intolerante, nerăbdătoare, cârcotașe, sarcastice, acide, îmi vine să râd observându-le trăsăturile ridicole, iar ele râd cu mine. Oglinzile vibrează într-un râs frenetic, diabolic, abuzează de momentul meu de inconștiență pentru a-mi perpetua infatuarea într-o rafală sinistră de reverberații înfricoșătoare.

Aud susurul mut al vocilor de afară, aș vrea să ies, dar nu știu pe unde. Încerc să mă ghidez, încerc să strig dar nu aud decât ecoul care îmi răspunde pervers în același ton disperat. Alerg printre coridoare fără capăt doar ca să descopăr noi și noi imagini distorsionate, fetuși respinși în miezul vieții intrauterine, visuri abandonate, planuri prăfuite prin sertare vechi de ambiții adolescentine, toate grotești, toate asemenea-mi, ale mele toate și n-am unde să scap. Îmi trec prin față priveliști înfiorătoare, reflexia mea în fiecare, toate plăsmuiri ale proprie-mi ființe. Disper.

Mă regăsesc în toate, le simt ca parte din ființa mea, simt că nu vor ca să mă lase să evadez, văd cercul restrângându-se, funia aspră strângând mai tare și mai tare, puțin câte puțin, gâtlejul iluziei de puritate. Prea mândru m-am purtat printre atâtea și atâtea camere luminate, prea mândru am frânt mâinile celor ce mi-au dăruit tot ceea ce eu am crezut a fi nepăsar și angoasă, prea lesne am stins lumânarea și-am lăsat puțin câte puțin câte o mică parte din mine într-un întuneric de nepătruns. Mi-e frică.

Nu mai vreau aici, vreau să ies, am văzut destul. Am întins mâna să sparg oglinzile una câte una, dar am sângerat. M-a durut. Nu pot așa. Nu pot distruge ceea ce este însămânțat în mine, nu pot elimina ceea ce sunt, pot doar alege să închid ochii și să mi le doresc duse, să nu le mai văd, să îmi imaginez că nu mai sunt acolo și să sper că ele nu vor ieși vreodată la suprafață. Mă simt pierdut.

Deschid ochii și văd în calea mea lumină. Alerg speriat către aceasta pentru a descoperi, într-un final, ieșirea. Nu știu dacă am fost în sala oglinzilor sau în casa groazei, dar mă găsesc din nou în miezul bâlciului ce este existența mea. Cu inima cât un purice zvâcnind puternic încerc să mă decid dacă să mă mai dau odată…