Tango retoric

Lumina timidă a lumânării îmbăta întunericul încăperii cu iluzia unui refugiu din calea nopții. Pe parchetul îmbătrânit zgomotele pașilor completau cadențat ritmurile stricte ale tango-ului ce se aude în fundal. Un tablou de un romantism tăcut pe care stai și îl privești de la o masă îndepărtată, la capătul paharului în care se topesc două cuburi de gheață peste pământiul transparent al whisky-ului uitat. Pufăi cu putere dintr-o țigară și simt cum mă străpungi cu privirea, dar știi că nu mă pot uita acum la tine.

Sunt pierdut pe aripile dansului, mă arcuiesc în mișcări ritmate, exacte, regizate, las muzica să îmi dirijeze rutina. O simt intrându-mi în urechi, inundându-mi simțurile, mă las pradă ei, bătând pasul periodic pentru a nu pierde măsura. Mă privești și nu îți vine a crede. Nu sunt cel care te așteptai să fiu. Știu, te-am uimit cu mișcările mele de care nici nu mă credeai capabil. O nouă zi, o nouă descoperire, o nouă față. Transpirat scrutez scurt încăperea, încerc să pătrund întunericul să știu dacă mai ești acolo.

Scrumiera plină se topește parcă sub greutatea mucurilor de țigară, iar whisky-ul răsulfă debusolat amestecându-se cu apa într-o beție a lacrimilor de mult uitate. Te simt că vrei să pleci, să scapi din încăperea întunecată și înecată în fum de țigară. Te rog, mai zăbovește, nu te ridica, mai stai și mai privește. Voi veni și pe la tine, dar acum nu pot. După cum vezi, dansez cu regretul.

Be First to Comment

Leave a Reply