Joc de copii

Trăiesc și retrăiesc. Îmi trasez linii unind puncte numerotate ca într-o carte cu jocuri de copii, căutând drumul cel mai scurt din punctul în care mă aflu până în următorul. Uneori mai și ocolesc, ca să mai trag de timp. Îmi place acest joc, nu mă grăbesc să termin desenul să văd ce se ascunde în spatelor punctelor aglomerate pe fila albă. Uneori mă întorc prin puncte mai vechi, mai mult din greșeală și totuși de obicei intenționat. Pentru că așa vreau eu. Pentru că vreau să mai revizitez acele momente importante când am atins câte un punct cu număr rotund, sau acele momente în care am unit din greșeală două puncte care nu erau consecutive. Mi-aș dori să pot șterge și să îndrept greșeala, să iasă la final un desen magnific, fără greșeli, dar din păcate m-am apucat să îl completez cu pixul.

Unii ar fi putut să mă îndrume să îmi trasez desenul în creion dinainte, ca să pot corecta pe parcurs acolo unde e nevoie, dar nu am ținut cont de sfatul lor. Am avut încredere în puterea mea de concentrare și în atenția mea într-atât încât am început să mâzgălesc foaia inconștient. Dar nu îmi pare rău. În fond, așa desenul va ieși mai interesant, poate am descoperit niște căi ascunse și i-am schimbat cumva forma lui originală. Sper că în final îmi va ieși o schiță grandioasă.

Îmi place să îmi parcurg cu gândul drumurile. Îmi place să îmi încalț vechii adidași și să pornesc la drum pe autostrada amintirilor, oprindu-mă la fiecare popas să mai revăd peisajele pe care odată le-am admirat cu atâta bucurie, să mai vizionez în jurul meu oameni care au făcut parte din existența mea. Părinți, bunici, vechi colegi de clasă, prieteni, amici, camarazi, trecători, figuranți sunt cu toții acolo strânși într-un loc. Mă privesc zâmbind, unii de dincolo de gardul autostrăzii, alții opriți prin vreo benzinărie, cu toți mă întâlnesc, le vorbesc. Le spun mereu aceleași vorbe, trăiesc aceleași întâmplări și îmi place. I-am desenat pe toți pe foaie, în jurul punctelor, schițați, înghesuiți printre linii trasate în pastă de pix.

Zbor printre nori pufoși de amintiri plăcute, de râsete, de lacrimi, de strângeri de mână, de săruturi, de plimbări nocturne la adăpostul orașului adormit, aud pașii profetului peste tărâmurile timpului, pierdut printre ceasuri, limbi, minute, ore și secunde. Plutesc în reverie ținând de mână strâns pe cei care acum îmi sunt adăpost împotriva singurătății, care îmi luminează fiecare secundă doar prin gândul să sunt acolo, pe care îi simt aproape oriunde ar fi și cărora le mulțumesc pentru ce am devenit acum.

Întăresc cu mândrie cel mai nou punct pe care l-am atins. Linia a ieșit un pic strâmbă, dar nu mă deranjează, se conturează o operă de artă. Pregândită, tipărită pe o filă albă, am îndrăznit să o parcurg în ordinea pe care am vrut-o fără să am la dispoziție pastă corectoare și nu îmi pare rău. Și de ar fi să încep desenul de la început aș greși din nou la fel și aș trasa aceleași linii, aș parcurge aceleași puncte magice, pentru că nu regret. Îmi place cum iese desenul. Îmi place pentru că este artistic, îmi place pentru că este așa cum îl văd eu, îmi place pentru că este desenul meu.

Be First to Comment

Leave a Reply