Sublim

Am atins sublimul cu tălpile. L-am atins și m-am întors din fața lui pentru că a fost prea bun pentru mine. Am înfulecat din pământul umed ca să îmi potolesc setea… Setea mea nestăvilită de nou, a reatinge iar și iar absolutul. Dar de fiecare dată pământul are un gust din ce în ce mai amar, rădăcinile mâncate sunt din ce în ce mai uscate, mă ustură pe vârful limbi, le scuip, dar cresc la loc. Îmi simt gingiile sângerând, dinții despărțiți violent de buruienile ce cresc. Sămânța lăcomiei încolțită printre lacrimi de sânge îmi dă dureri… Plâng… Cu degetele mâzgălite de noroi caut să le rup din rădăcină, dar mă săgetează o durere difuză, haotică, insuportabilă, urcă pe nervii cranieni pe care îi simt vibrând agitați, conducând obosit impulsuri dureroase, parcă vrând să se desprindă, să îmi iasă pe nas, să mă lase fără simțire…

De sub pământ aud strigătele copiilor nenăscuți, borâți de o mamă desfigurată, un uter gigantic, demonic cu aspect de hău întunecat. Din colțurile inimaginabile ale isteriei și disperării, copiii morți cu șira spinârii de un negru carbonizat se uită la mine cu ochi goi. Nu-i văd, dar îi simt. Sunt acolo. Îmi șoptesc versuri neînțelese, incantații luciferice. Sunt în genunchi, nu mai suport… Am stat la porțile sublimului deschise, dar nu am știut să mă descalț înainte de a intra. Nu am știut să rămân să mă îmbăt din raze de lumină, să număr zilele de fericire până când le pierd șirul. Am fost lacom, am vrut mai mult, am fost mândru și nu am știut să ascult, am fost pasional, dar nu am știut să iubesc, să apreciez, să dau o mână.

Aș da o mie de regate pentru un nou început, aș omorî copiii a o mie de diavoli pentru a îmi stârpi din suflet regretele, pentru a-mi ispăși pedeapsa pentru fiecare moment în care am scuipat în ochiul iertător al absolutului și i-am întors spatele cu ignoranță. Aș arde porțile raiului și aș îngheța hăurile iadului, aș spinteca uterul demonic al propriei nebunii ca să mai am o șansă de a dovedi că sunt în stare să iubesc. Măcar de data asta aș stârpi ciuma nesiguranței, aș lupta spre a slei balaurul incertitudinii. M-aș pune în genunchi și aș plânge iar cu lacrimi de sânge printre spinii ce i-am sădit peste tot ce n-am lăsat să crească în timp ce-i voi plivi cu mâini însângerate.

Cu ochii roșii mă ridic, precum un monstru ridicol, transformat din omul care eram odată: un om cu vise, aspirații, un om cu o naivitate strivită de ciubote mult prea grele, mult prea pline de noroi, un om cu un potențial de a iubi risipit printre asentimente, printre merite inexistente. Sunt altul, sunt nou, sunt înfricoșător, îmi este frică de mine. Sunt mai tăbăcit, mai aspru, mai insensibil, dar știu că îmi pot învinge demonii. Plin de pământ mă îndrept către izvorul rece al mântuirii să mă purific încă odată, pentru ultima dată, ca să mă pot reîntâlni cu negustorul de vise, aspirații și speranțe. Sper că prețul pe care l-am plătit va fi pe gustul lui…

Be First to Comment

Leave a Reply