La poarta destinului

De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viață, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porțile destinului că ai ales să călătorești spre orizonturi către care nu ești foarte sigur că vrei să aspiri. Mulți oameni, odată trecuți de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăți pierd curajul de a mai privi înapoi și de a-și mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce și a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să privești problema în profunzimea sa: dorința de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea față de alegerea făcută și orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puțin mărunte care să umple cel puțin în aparență golul lăsat de dezamăgirea reprimată.

Toată viața mea m-au pasionat și atras științele naturii: de la cunoașterea animalelor cu care împărțim această lume, până la finețurile funcționale ale corpului uman. A fost o înclinație aproape obsesivă în copilărie, hrănită și de aviditatea cu care devoram fiecare episod din ER difuzat pe vremuri pe PRO TV, precum și fiecare ediție săptămânală a Teleenciclopediei, dar din ce în ce mai estompată pe măsură ce mă apropiam de vârsta adolescenței. Asta pentru că am descoperit și o alternativă: calculatorul. Și o nouă pasiune a luat naștere, aproape înlocuind-o și neutralizând-o pe cea precedentă. Fascinația tehnologiei indusă de către părinți și de către dotarea tehnologică cu care am fost obișnuit de mic m-au făcut să mă reorientez către domeniul IT. Venind anii de liceu și vârsta alegerii drumului în viață, am decis să merg pe această “nouă” înclinație, am ales un venit gras și ușor de obținut (în comparație cu celelalte opțiuni), comoditatea unui domeniu pe care deja îl cunoșteam destul de bine și unde puteam să învăț în ritmul meu, am decis să urmez cursurile Facultății de Electronică, să îmi construiesc cariera în paralel și să îmi obțin diploma în domeniul tehnic și să nu mă mai uit înapoi.

Și astfel m-am trezit în primul an de facultate. Un calvar odios pe care a trebuit să îl îndur încă trei după aceea, având și puncte în care efectiv am cedat nervos. Oricât de mult m-am chinuit, nu am reușit să găsesc o metodă să transform cursurile acestei facultăți într-o activitate plăcută sau măcar să mă mint singur pe durata sesiunii ca să pot învăța mai ușor. Au venit restanțe, au venit diferențe, au venit scrâșnire de dinți, neuroni omorâți degeaba, dar au venit și câțiva oameni pe care nu-i voi uita niciodată, oameni care m-au ajutat să mă ridic și să merg mai departe, oameni cărora le datorez faptul că nu am picat niciun an și clipe care vor marca întotdeauna amintirile mele din anii de studenție… Primii ani de studenție.

Între timp, am lucrat și la dezvoltarea carierală, singurul lucru cu care am reușit să mă conving cumva că merită să merg cu adevărat înainte, că merită să lupt pentru cartonul acela și pentru o viață mai bine. Însă, spre sfârșitul celui de-al III-lea an, am început să mă gândesc dacă asta este ceea ce îmi doresc cu adevărat. În ciuda fascinației legate de tehnologia, întotdeauna am găsit că am prea puțină răbdare să scriu cod dacă nu iese ceva bun rapid, am descoperit faptul că întotdeauna stând atât cu ochii în calculator tot va fi ceva care mă va distrage din activitatea programatorică și, într-un final, argumentul capital a fost perspectiva de a petrece o viață de om într-un birou, în spatele unui monitor, doar unul dintre miile de alți programatori. Sau chiar dacă voi avansa către posturi superioare, în cele din urmă, tot în fața unui monitor voi sfârși mai devreme sau mai târziu, fără a simți cu adevărat că fac o diferență în existența cuiva, eu, ca individ.

Astfel, am privit înapoi și am decis să îmi iau inima în dinți și să îmi urmez visul copilăriei, mult mai meaningful din punctul meu de vedere decât orice poți concepe în spatele unui monitor și să mă apuc să repar greșelile trecutului. Drept pentru care am pus mâna pe carte și între job și facultate m-am apucat să studiez, individual, dar și ghidat de profesor, pentru admiterea la Facultatea de Medicină. Acum, după un semestru întreg și un început stângaci de sesiune simt că nu am de ce să privesc din nou înapoi, pentru că știu că nu îmi voi irosi viața; pentru că sunt cu adevărat motivat să îmi împing limitele și să ajung acolo unde îmi doresc, pentru că simt că, spre deosebire de Politehnică, sunt în stare să mă chinui măcar să învăț o materie de 2 ori mai stufoasă, sunt pregătit să îmi dau silința și să mă dedic urmării drumului pe care ar fi trebuit să îl am dintotdeauna.

Nu pot să spun că îmi pare rău de anii ce au trecut, probabil faptul că am și o specializare în alt domeniu mă va ajuta mult mai târziu, singurele momente în care simt un vag regret este gândindu-mă că acum puteam fi anul V sau uitându-mă la colegii mei proaspăt absolvenți de liceu cum au tot timpul din lume și totuși se plâng de lipsa lui, cum își doresc să se apuce să muncească, deși nu își dau seama ce implică asta, cum se stresează și se sperie de primele examene… Nu îmi pare rău că voi termina la 30 de ani, sper doar să mă țină puterile și nervii să ajung acolo unde îmi doresc.

A păși pe sub arcadele intimidante ale începutului de drum în viață nu înseamnă a te înscrie într-un drum fără întoarcere. Înseamnă a încerca să vezi dacă soarele bate dintr-o direcție favorabilă pe poteca de cărămidă aurie a destinului pe care l-ai ales. Și dacă nu, poate că acel drum de cărămidă aurie nu este al tău. Nu trebuie să îți fie frică să te întorci cât mai ai timp și să încerci o altă cărare către visurile tale. Niciodată să nu îți fie frică să faci alegerea corectă, chiar dacă drumul îți pare întunecat, iar luminița prea departe.

În cele din urmă vei descoperi că de la un anumit punct încolo, remunerațiile grase nu îți aduc fericirea, ci sunt doar tifoane subțiri întinse peste rănile propriilor tale regrete și frustrări de a nu fi ales să faci ceea ce îți place cu adevărat. Iar rănile, oricât de bine ascunse ar fi, dor…

2 Comments

  1. Anca said:

    Mi-a plăcut cum te-ai deschis în această postare și m-au impresionat optimismul tău, puterea ta de a merge mai departe și, mai ales, determinarea de a-ți urma visul, cu orice preț. Mult succes în continuare!

    February 1, 2011
    Reply
  2. Simona Iagar said:

    Din pacate ajungem la un proces de autoevaluare autentic abia in anul 3, cand suntem suficient de maturi sa ne dam seama ca o viitoare cariera nu o construim pentru parintii nostri, o cariera nu e ceva ce poti schimba in functie de trend, o cariera o construiesti din pasiune si nevoia continuua de a atinge performanta si in cele din urma cariera e o slujba careia ii vei dedica de-acum libertatea si care trebuie sa se plieze cu configuratia ta filosofica fundamentala pe pamantul asta (cum e in cazul tau – a simți cu adevărat că fac o diferență în existența cuiva, eu, ca individ.)

    February 8, 2011
    Reply

Leave a Reply