Emoție de toamnă

Peste aleea visurilor se arcuiau copaci maiestuoși. Crengile lor aplecate obosit sub greutatea frunzelor de un verde crud formau o boltă ocrotitoare călătorului timid prin viață. Dar vara a trecut, frunzele s-au desprins treptat și și-au găsit așezământ peste aleea tăcută. O mare roșiatică se ridică înaintea mea, o ploaie de frunze de o grație inefabilă se așterne în fața privirii mele mute de uimire. Aștept, savurez și mă las purtat de peisaj către un tărâm depărtat, un tărâm al liniștii și împăcării, un tărâm unde sunt doar eu… și toamna.

Printre crengi despuiate, raze palide de soare încearcă să își croiască drum să îmi lumineze pașii. Văd fascicule luminoase, văd jocuri statice de umbre și lumini peste culori tomnatice, văd natura într-o sărbătoare mormântală a senectuției, o bucurie macabră a trecerii grăbite către iarna mută. Natura nu este niciodată deprimată, natura este jucăușă, natura sărbătorește fiecare ciclu al vieții și morții, natura îmbracă, natura despoaie, învăluie și integrează. Iluzia cântecului păsărilor verii de mult  trecute șuieră cu vântul, se strecoară în simțuri.

Copacii goi stau gârboviți terifiant peste poteca îmbrăcată în roșu-aprins. Martori ale unor vremuri trecute, dăinuie ca testament al vieții eterne. Ultimele raze de soare îi mângâie ocrotitor, alinându-le durerea trecereii încă unui an. Stau și privesc acest spectacol mut al naturii și mă simt incapabil să rostesc un cuvânt. Nici nu aș avea cui… Mi-aș dori să mă exprim, să pot păstra această senzație într-un glob de sticlă și să o las moștenire celor care vor păși în urma mea, dar nu pot. Și simt frigul iernii săgetându-mă, un miros rece de cavou și cerul cenușiu. Doar copacii vor putea spune mai departe povestea trecerii mele pe aleea visurilor… Iar copacii nu au glas.

Be First to Comment

Leave a Reply