O, Demon Alcool

Mă simt amețit… Mai mult, simt că plutesc pe norișori pufoși. Sunetele din jurul meu au o rezonanță familiară, le aud, le recunosc, dar în același timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt mințile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului?

Puțin câte puțin simt că mă rup de existența mea cotidiană, simt că mă rup de realitatea mea imediată. În fața mea sunt doi oameni ce se joacă Europolis, dar tot ceea ce zic ei trece prin mine, pe lângă mine, ca un abur efemer. Gândul mă duce pe aripi de poveste la Tine, la Noi, la Ei, la Ele, la trecut, la lucruri care au fost și nu mai sunt, la fapte, amintiri, experiențe, greșeli și regrete. Doar când sunt beat simt regretul… Îl simt străpungându-mi ființa, îl simt săgetându-mi inima ca o săgeată ascuțită, înfiptă rapid, pe nesimțite. La început e doar o conștientizare a stării de fapt… Apoi începe să doară, puțin câte puțin. Totul începe să doară, gândurile încep să mă bântuie, mă poartă înapoi către nopți frumoase de iarnă sub clar de lună, către beri sorbite în baruri cu fum gros de țigară și un fundal jazz, către zile de mimă la grătar, către prietenii pierdute… Unele, din fericire, pierdute spre a fi regăsite, unele trecute ireversibil în intangibilul istoriei.

Trifoiul fără foi… Senzația aia că lumina reconfortantă de la capătul tunelului este doar un tren ce vine din direcția opusă… Mă cuprinde, mă absoarbe, mă termină. Trenul este din ce în ce mai aproape și nu am unde să mă duc. Trenul amintirilor, al gândurilor hoinare, al regretelor ce par atât de clare când realitatea se ascunde după o perdea densă de neclaritate alcoolică. Demonul alcool adoarme simțul realității, dar trezește gândurile reprimate… Îmi pare rău față de toți cărora le-am greșit… Îmi pare rău că am pus capăt atâtor lucruri care mi-ar fi luminat viitorul, îmi pare rău că am creat răni atât de adânci celor pe care i-am iubit, la care am ținut, îmi pare rău pentru tot… Și deși nu pot întoarce timpul înapoi, și deși știu că iertarea unora nu o voi mai obține niciodată, uneori simt nevoia de a-mi exterioriza la modul cât mai sincer toate gândurile, toate actele lipsite de considerație pe care simt că le-am comis. Îmi pare rău, dar este prea târziu.

Be First to Comment

Leave a Reply