Trilogia erorii (III)

III. Nepăsare

Din principiu, întotdeauna am vrut să cred că sunt un om căruia îi pasă. Întotdeauna am pus ceea ce simt alții înaintea a ceea ce am simțit eu, nevoile celor de lângă mine înaintea alor mele. Am renunțat tacit la multe lucruri, doar la un simplu dicton al creierului meu ce îmi spune că aș putea răni sentimentele cuiva la care țin. Și a treia oară viața mi-a demonstrat că sunt un egoist fără pereche, sau cel puțin asta lasă acțiunile mele să se vadă.

Băiatul a descoperit o nouă achiziție. Băiatul încearcă să scape de erorile trecute refugiindu-se în alte brațe. Se entuziasmează nu la ideea unei noi “achiziții” și nici nu o etalează conștient în galantarul cuceririlor Don Juanice, ci doar încearcă să își găsească o nouă perspectivă. Și invariabil, celălalt este rănit și i-o spune direct. Băiatul realizează că nu face decât să calce mai departe cu picioarele prin sufletele oamenilor.

Îl acuză de nepăsare, indolență și o mare goliciune sufletească. El crede că nu e așa. El crede că a devenit așa în urma unei sume de factori care i-au întors universul cu susul în jos. El știe că lui îi pasă, el știe că nu ar vrea niciodată să îi facă rău, dar într-un fel sau altul ajunge să facă exact ceea ce el crede că nu ar putea face vreodată. De ce nu este în stare să arate că îi pasă, că ceea ce simte celălalt nu îi este indiferent? Băiatul este conștient de propriile-i acțiuni greșite și totuși, reflexiv, le întreprinde și nu înțelege de ce. Este un egoist, este un indolent, nu știe ce-și dorește, nu știe ce caută, nu știe ce găsește.

Nu reușesc să-mi găsesc locul. Se pare că nu mai știu să îmi arăt empatia față de oamenii pe care i-am rănit. Deși mă sfâșie pe dinăuntru și îmi pasă de ceea ce simt ei mai mult decât de ceea ce simt eu, cumva reușesc de fiecare dată să afișez contrariul. Și nu îmi mai doresc asta și trebuie să fac ceva. Am ajuns în punctul în care nu mai gândesc coerent fiecare acțiune, am ajuns într-un fel dependent de hazard, iar asta contravine presupusei mele condiții de ființă rațională. Cred că după ce ceața se va risipi voi reuși să văd mai clar imaginea mea din oglindă și îmi voi putea controla mai bine acțiunile.

Epilog

Ce concluzii pot să trag decât că am încercat marea cu degetul în multe privințe și am eșuat mizerabil. Îmi pare rău pentru atât de multe lucruri în acest moment… Stau și mă analizez și realizez că nu sunt nici pe departe omul care credeam că sunt. Am avut întotdeauna o anumită imagine asupra mea, m-am ghidat după anumite principii și am încercat să respect niște rigori morale care eu am crezut că sunt demne de un om cu coloană vertebrală. Viața a insistat să mă contrazică și să îmi demonstreze că rațiunea nu își are locul în lumea hazardului, că fix acea componentă care se presupune că ne ridică peste nivelul animalelor este și cel mai mare defect al nostru.

Rațiunea poate preveni cele mai mari greșeli ale vieții noastre, dar le poate în același timp augmenta odată ce am pornit pe drumul greșit. Pornind de la un punct greșit, rațiunea nu ne va duce niciodată înapoi pe drumul cel bun, ci relativizându-se la coordonatele pe care i le dăm va genera la rându-i un răspuns în consecință. Poate că uneori este mai bine să facem abstractie de ceea ce credem, să încetăm a mai algoritmiza viața și a mai idealiza persoane și să ne lăsăm instinctul să lucreze.

Îmi cer iertare că nu am reușit să fiu ce ar fi trebuit să fiu, îmi cer iertare celor care au simțit greutatea botinelor mele prin sufletele lor. Am devenit un monstru al propriilor aspirații deșarte, am învățat ce înseamnă să iubești cu adevarat, apoi subit nu am mai fost în stare să dăruiesc atât pe cât ar fi meritat alții, pentru că m-am închis într-o lume a mea ideală, o cameră îngustă cu pereți pavați cu poze din trecut. Am devenit un produs al unor factori care nu au depins de mine, deși mi-ar fi stat în putere să zic stop. Îmi cer iertare pentru toată suferința cauzată, îmi cer iertare mie pentru că m-am dezamăgit…

Am obosit… Îmi doresc atât de multe lucruri să poată fi ca la început, dar știu că nu mai este posibil. Vreau doar să mă limpezesc, să sorb din apele uitării și să o pot lua de la început cu forțe noi. Dar mai întâi va trebui să mă iert eu pe mine, înainte de a putea măcar să mă gândesc că oricine altcineva îmi va ierta îndrăzneala de a încălca atâtea lucruri sfinte.

Be First to Comment

Leave a Reply